1. Cum este cu Macabeii? Astăzi este sărbătoarea lor. Ei nu sunt cinstiţi de mulţi, deoarece lupta lor nu are loc în timpul de după Hristos. Totuşi merită să fie cinstiţi de toţi căci au suferit pentru credinţa Părinţilor. Dacă au ajuns la martiriu înainte de Patimile lui Hristos, pentru care au fost gata, ar fi putut să-L urmeze şi dacă ar fi fost prigoniţi după Hristos şi moartea Lui prin care s-a dat pentru noi! Dacă s-au arătat plini de virtute, fără să aibă acest model înainte, nu s-ar fi descoperit mai strălucit nobleţea lor sufletească în cazul în care ar fi avut modelul acesta în pătimirea lor? Pentru mine şi pentru toţi iubitorii de Dumnezeu, învăţătura este foarte clară, plină de taină şi adâncă: cei ce au trăit înainte de venirea lui Hristos au dobândit desăvârşirea numai pe baza credinţei în Hristos. Chiar dacă Logosul a putut să fie vestit mai târziu la timpul stabilit, El S-a descoperit totuşi mai înainte celor curaţi, după cum reiese din faptul că deja înaintea Lui mulţi au fost cinstiţi. Read the rest of this entry »

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Permiteţi-mi ca, încheind acest subiect legat de numele lui   Dumnezeu,   să   vă   citesc    un poem-rugăciune al Sfântului Grigorie Teologul, care a fost şi un poet cu adevărat inspirat. Întrucât a scris într-o limbă foarte veche, unii din contemporanii săi nu l-au înţeles. Cei ce ne aplecăm asupra limbii poe­melor acestui mare teolog al Bisericii noastre suntem mângâiaţi fără dar şi poate atât de limba cât şi de in­spiraţia lui. Iată una din poeziile lui.

O, Tu, Cel ce eşti deasupra a toate,

Ce aş putea să-Ţi spun lăudându-Te?

Ce cuvânt să Te laude?

Nici un cuvânt nu Te poate exprima.

Ce minte să Te contemple?

Nicio minte nu Te ajunge.

Tu rămâi necunoscut minţii,

Chiar dacă ai zidit toate ce pot fi concepute.

Şi toate câte glăsuiesc ori glas nu au,

Pe Tine Te slăvesc.

Toate cele înţelegătoare ori fără de înţelegere,

Pentru Tine laude împletesc.

Obşteşti ne sunt doririle şi durerile,

Toate spre Tine se întorc

Şi se roagă. Ale Tale toate zidiri,

Imn fără de glas Îţi aduc.

În Tine toate se găsesc

Şi toate spre Tine privesc.

Ţelul tuturor eşti Tu

Cel ce eşti Unul, şi Toate, şi Niciunul.

Nu eşti niciunul, nu eşti nici toate, ci mai presus de tot şi de toate.

Posesor al numelor toate,

Cum să Te numesc, Cel singur fără de nume?

Ce minte cerească poate

Să se înalte dincolo de a înălţimilor nori?

Măcar de mi-ai arăta milă!

O Tu, Cel ce eşti dincolo de toate,

Cum Te-aş putea lăuda cu adevărat,

Îmi este îngăduit în alt fel?

Read the rest of this entry »

Vladimir Lossky, Vederea lui Dumnezeu, editura Deisis, 1995, 70-73.

Sfântul Grigorie de Nazianz (328-390) a vorbit, mai mult decât toţi ceilalţi, despre contemplarea Treimii. Contrar prietenului său, Sfântul Vasile, care a rămas un mare administrator chiar şi în teologie, coborând totdeauna spre concepte, căutând să zidească Biserica, fixând în termeni precişi drumul de urmat pentru gândirea omenească, Sfântul Grigorie de Nazianz, chiar atunci când cugetă şi discută, este constant purtat spre contemplaţie. Are întotdeauna un discurs elevat, vibrând de o profundă emoţie: adesea el este un cânt ritmat, o rugăciune meditativă în versuri. La sfârşitul vieţii sale el îşi doreşte să fie “acolo unde este Treimea şi strălucirea unită a Slavei Ei… Treime, ale cărei umbre numai, oricât de neclare, mă umplu de emoţie.”¹¹⁶ A vedea pe Dumnezeu înseamnă a contempla Treimea, participând din plin la lumina Ei. “Vor fi moştenitori ai luminii desăvârşite, zice el, ai contemplării Prea Sfintei şi Stăpânitoarei Treimi…, cei ce se vor uni întreg cu Duhul întreg, şi aceasta va fi, cum cred, Împărăţia cerească.”^{117 Read the rest of this entry »}

1. Cînd văd limbuţia¹ de acum, pe înţelepţii improvizaţi într-o singură zi şi teologii proaspăt aleşi (hirotoniţi) (episcopi) şi cărora le este deajuns să vrea numai ca să şi fie înţelepţi, doresc după „filosofia”² cea mai înaltă, caut ca şi Ieremia „cel mai îndepărtat adăpost (din pustie)” ³ şi vreau să ajung singur numai cu mine însumi.

¹ glossalgia, literal „durerea de limbă”.

² Am pus aici termenul de „folosofie” între ghilimele pentru a semnala faptul că el nu are aici sensul consacrat de discuţie şi investigare intelectuală asupra principiilor şi legităţilor celor mai generale ale tuturor lucrurilor (logică, metafizică, cosmologie, antropologie psihologie, etică etc.), ci un sens patristic specializat desemnând viaţa ascetică creştină, asceza creştină practicată de monahi, consideraţi ca deţinătorii adevăratei „filosofii” pnevmatice „după Hristos”. Read the rest of this entry »

La tăiat de stuf sau pe terenul agricol au înfruntat vânturi năprasnice, arşiţă şi ger, încât cu nimic nu erau mai prejos aceste nevoinţe decât cele ale asceţilor stâlpnici şi numai darul lui Dumnezeu a putut să-i menţină în viaţă pe aceşti sacrificaţi ai neamului, că prin puteri omeneşti era imposibil. Întărim cuvântul printr-o minune a lui Dumnezeu pe care ne-a povestit-o Părintele Iustin:

„De aceea doresc să povestesc ceea ce s-a făcut în 30 ianuarie 1962, ziua „Sfinţilor Trei Ierarhi: Vasile, Grigorie şi loan”. O dimineaţă ceţoasă şi rece – o ceaţă şi o umiditate, care pătrundea în tot corpul. Eram îmbrăcaţi în uniformă vărgată, specifică deţinuţilor. Numai o haină, o cămaşă ruptă pe care o purtam, fie că era o căldură de 40° C, fie era frig de – 30° C. Noi stăteam în bacuri în Delta Dunării la frontiera rusă. Pentru obţinerea căldurii, aveam un butoi de metal cu un volum de 200 litri.

Noi foloseam stuful tăiat ca lemn de foc. Era în mijlocul iernii, ger cumplit. Ne întorceam complet uzi până la piele. Ei ne dădeau nişte şosete de cauciuc care treceau de genunchi, dar după 2-3 zile aceste şosete erau despicate pentru că noi le purtam în timpul tăierii stufului, şi le puteam tăia. Apa pătrundea înăuntru şi noi eram trimişi în colonie. Ziua următoare trebuia să te îmbraci în aceleaşi zdrenţe umede şi să te duci la aceeaşi muncă. Autorităţile erau foarte periculoase în acea dimineaţă deosebită, când noi am ieşit în coloană către locul de muncă, niciodată nu i-am văzut călare, dar în acel moment toţi gardienii erau înarmaţi cu pistoale şi pe cai. Nu ni se dădea voie să mergem şi să vorbim în timpul mersului de la lagăr, de la bac, până la locul de muncă. Nu ni se dădea voie să spunem un cuvânt, o şoaptă, pentru care am fi fost sever pedepsiţi, 6 zile de izolare, o dată pe zi o mică bucăţică de pâine cu un pahar de apă caldă cu sare. Aceasta era timp de 6 zile, hrana sa. Dacă izolarea se repeta mai mult de 2-3 ori, sfârşitul tău nu mai era departe. Dar, spre surprinderea noastră, cu mai puţin de 200 de metri înainte de a ajunge unde tăiam de obicei stuf pentru Germania, ei ne-au orientat într-o altă direcţie. „Hei, ce se întâmplă, unde ne duceţi?”. „Probabil într-un alt loc unde creşte stuf”, şopteam între noi. Ei ne-au oprit pe partea braţului Chilia. Acolo sunt aproximativ 84 de râuri mici care se varsă în Deltă. Acolo se forma un Iac de aproximativ 4-5 hectare, şi în centrul acestui lac creştea un mănunchi de stuf, un mănunchi frumos, dens şi numeros. Şi, dragii mei, cum am ajuns acolo, fiecăruia dintre noi i s-a ordonat să intre în lac şi să aducă 2 mănunchiuri de stuf. Un mănunchi avea cam 45-50 cm grosime. Noi trebuia să le adunăm acolo, să le legăm bine în trei locuri şi să le aducem pe bac. Îmi amintesc că am întrebat: „Domnule, cum putem să intrăm direct în apă, nu suntem capabili să tăiem stuful acolo”. Noi de obicei mergeam pe gheaţă şi le tăiam – acesta era modul în care muncisem până atunci. „Dacă vreunul dintre voi stă la discuţii şi nu intraţi toţi în apă, vă împuşcăm pe Ioc”. Noi am văzut că erau agitaţi, nervoşi, şi că aveau o intenţie diabolică. Încet, cu enormă cantitate de curaj, unul câte unul am început să intrăm în apă. „Haideţi să mergem”. Acum pentru noi toţi era acelaşi lucru. Întâi am intrat până la glezne, apoi până la genunchi, apoi până la talie, şi am ajuns la locul unde trebuia să le tăiem. Eram aproximativ 86 de bărbaţi, un detaşament. Celălalt detaşament a fost dus într-un alt loc. Frigul a pătruns în corpuri. Toţi ne-am gândit la cei 40 de martiri. „E în regulă”, ne gândeam noi înşine, „noi vom fi victorioşi”.

Fiecare dintre noi şi-a făcut propriul balot şi s-a întors. Dar n-a fost de ajuns – ei voiau altul! Au văzut că începem să numerotăm, şi au început să apese pe trăgaci ca să ne intimideze. Ne-am dus, am făcut alt balot, şi apoi altul. Era aproximativ 1230 când am terminat al treilea balot.

Dragii mei, lucrul important este că atunci când ne-am întors cu al treilea mănunchi, soarele a ieşit, a luminat şi a încălzit la peste 25°C. A fost o minune care ne-a dat cea mai mare bucurie. Gardienii erau amărâţi. Ne-au lăsat acolo. Căldura devenea din ce în ce mai puternică. Ne-am stors hainele, ne-am spălat, şi ne-am uscat pe drumul de întoarcere în lagăr de aproximativ 2 km şi jumătate. Noi am plecat de acolo cu emoţia că Dumnezeu, pentru neputinţa noastră de a mai îndura, săvârşise o minune.

Credeţi că aceşti ticăloşi au spus ceva? Când au văzut că după 2-3 zile nici unul dintre noi nu se îmbolnăveşte, au gândit cu siguranţă, uluiţi fiind: „Aceşti bandiţi sunt într-adevăr ticăloşi. Chiar şi Dumnezeu este cu ei”.

O minune ca să aibă rezonanţă în sufletul unui necredincios, este necesar ca acel suflet să aibă o cât de mică dorinţă de a vedea adevărul, căci altfel minunea trece pe lângă el şi el rămâne neîndreptat asemenea lui Faraon cel împietrit la inimă. Comunismul a fost pentru poporul român Faraonul de la Răsărit, care a asuprit în modul cel mai mârşav acest neam, dezrădăcinând din sufletele multora credinţa în Dumnezeu. Martirii închisorilor comuniste au fost cei ce au trecut acest popor creştin prin Marea Roşie a închisorilor şi l-au eliberat de sub robia lui Faraon, ducându-l la Înviere. Şi dacă mai există acum biserici deschise şi tradiţie creştinească, aceasta se datorează lor.

Ieroschimonah Teognost, Părintele Justin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruită lui Hristos, vol. 1, Ed. Credinţa strămoşească, pg. 197-200.

ÎN CUPTORUL NECAZURILOR

Sfântul Grigorie Teologul

Ne aflăm, iubiţii mei, în prima lună a anului. Această lună, ianuarie, se numeşte „luna Părinţilor”. De ce se numeşte aşa? Pentru că sunt sărbătoriţi mulţi Părinţi. Cine sunt numiţi Părinţi? În limbajul Bisericii noastre Părinţi sunt numiţi acei bărbaţi bisericeşti minunaţi, care prin sfânta lor vieţuire, prin luptele lor împotriva rătăcirii şi a păcatului şi prin scrierile lor înţelepte au contribuit la întărirea Credinţei Ortodoxe pretutindeni în lume.

În luna aceasta se sărbătoreşte pomenirea multor astfel de Părinţi. Pe 1 ianuarie se prăznuieşte Marele Vasilie. Pe 10 ale lunii Grigorie de Nyssa. Pe 17, Antonie cel Mare. Pe 18, Marele Atanasie. Pe 19, Sfântul Marcu al Efesului – Evghenicul, care nu s-a închinat papei. Astăzi, pe 25 ale lunii, sărbătorim pomenirea unui alt mare Părinte al Bisericii, Grigorie Teologul – de Nazianz. Pe 28 sărbătorim pe Efrem Sirul; iar la sfârşitul lunii sărbătorim împreună pe cei trei ierarhi: Marele Vasilie, Grigorie Teologul şi Sfinţitul Gură de Aur. Iată deci, de ce această lună se numeşte luna Părinţilor.

Să-mi permiteţi, iubiţii mei, să vă spun puţine cuvinte despre eroul credinţei noastre a cărui sfântă pomenire o prăznuim astăzi – Grigorie de Nazianz. Read the rest of this entry »

Către sine însuşi şi despre episcopi

II, I, 12⁵⁹

Dat fiind că am fost format de poruncile Celui ce a pătimit pen­tru noi, ar fi trebuit poate să suport maltratarea şi, pătimind astfel, să-mi înfrânez şi cuvântul, pentru ca, luptând mai mult, să nădăjdu­iesc o răsplată încă mai desăvârşită; căci cei a căror osteneală a fost desăvârşită au şi o răsplată mai desăvârşită, dar celor a căror osteneală n-a fost desăvârşită şi premiul le este mai mic. Dar pentru ca să nu creadă cei răi că am biruit toate şi calea le este lină, fiindcă nimeni nu le stă împotrivă, capătul ultim al acestor lucruri îl las pe seama focului de pe urmă, care pune la încercare şi curăţă toate cu dreptate [7 Co 3, 13 sq.], măcar că aici ne ascundem de el cu oare­care vicleşuguri. Read the rest of this entry »

Despre mizeria omului din afară

I,II, 15

Cine am fost? Cine sunt? Ce voi fi nu după mult timp? Unde ducând-o vei opri, Nemuritorule, marea Ta plăsmuire – dacă e ce­va mare, cum cred. Nefiind nimic, în zadar ridicăm, făpturi de o zi, din sprâncene. Dacă am fi numai aceasta cât apare celor mai mulţi, atunci când piere viaţa, n-aş mai avea nimic.

Juninca deschide pântecul născătoarei şi saltă şi suge ugerul dulce. La trei ani ridică jugul şi trage povara carului adăugând gâ­tul ei mare unul alt gât puternic. De îndată ce a alunecat din pântec, cerbul cu piele schimbătoare pune de îndată piciorul lângă piciorul mamei şi fuge de câinii mâncători de carne crudă şi de calul sprin­ten, şi se ascunde în adâncul desişului. Urşilor şi neamului mistre­ţilor devastatori, leilor, tigrului calm şi leopardului celui puternic numaidecât li se ridică părul de pe spate când văd fierul, freamătă şi se aruncă pe vânătorii cei puternici. Pasărea acum lipsită de pene pe aripi, dar peste puţin timp cu pene frumoase, străbate văzduhul mult deasupra cuibului. Galbena albină lasă peştera şi-şi face casa simetrică pe care o umple cu rodul ei dulce. Toate acestea sunt osteneala unei singure primăveri, iar hrana tuturor se face în mod spontan, căci mâncarea le-o dăruieşte pământul. Nu brăzdează marea crudă, nu ară, nu au nici chelari, nici paharnici. Read the rest of this entry »

…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Între timp, şi Vasile ajunsese preot – în vara sau toamna lui 362. Îl chemase şi-l hirotonisise tânărul episcop al Cezareii, Eusebiu. Vasile a început numaidecât o uimitoare lucrare în Biserică. Lucrul său a rodit grabnic. Toţi au rămas surprinşi şi l-au admirat. De-aceea şi toţi luau aminte la el. Asta însă n-a putut-o îndura Eusebiu şi i-a arătat dizgraţie. Norodul, când a înţeles, a fost de partea lui Vasile. L-au chemat să devină el că­petenie şi apoi episcop; să-şi facă propria sa Biserică. Primejdie, deci, să se împartă Biserica. Vasile s-a dezorientat şi s-a întristat. În ceasul acesta greu a sosit Grigorie. A văzut, a socotit, a priceput primejdia şi a hotărât:

- Vasile, numaidecât, acum, înainte să se lumineze, vom fugi amândoi pe uşa din dos la râul Irisului. Sihăstria ne aşteaptă… Pentru numele lui Dumnezeu, nu trebuie să ne facem pricină de dezbinare a Bisericii pentru nimic în lume! Chiar de ai, chiar de n-ai dreptate. Şi bineînţeles că ai… O să fugim însă numaidecât şi o să Se îngrijească Dumnezeu… Afară sunt strânşi şi gata de schismă. Să plecăm cât mai e vreme. Read the rest of this entry »