13
Oct

Cuvântarea 37 – Tâlcuire la Matei 19, 1-12

   Posted by: admin   in Cuvântări

CUVÂNTUL AL XXXVII-LEA*. LA SPUSA EVANGHELICĂ: IAR DUPĂ CE IISUS A SFÂRŞIT CUVINTELE ACESTEA…”1 Şl CELE URMĂTOARE

1. lisus, Cela ce pe pescari i-a ales, pescuieşte şi El, şi dintr-un loc într-alt loc [obişnuieşte] a trece. Din ce pricină face El acest lucru? Nu numai ca să câştige cât mai mulţi iubitori de Dumnezeu cu putinţă prin desele Sale veniri în acele locuri, ci şi, aşa cum mie mi se pare, pentru ca să sfinţească cât mai multe locuri*. De dragul iudeilor Se face ca un iudeu, pentru ca pe iudei să-i câştige; pentru cei ce sunt sub lege, S-a făcut ca unul de sub lege, ca pe cei de sub lege să-i răscumpere; pentru cei neputincioşi [bolnavi], ca unul neputincios Se face, ca pe cei neputincioşi să-i mântuiască. Se face toate pentru toţi, pentru ca pe toţi să-i câştige2. Dar de ce spun eu toate pentru toţi? Ceea ce nici Pavel nu a ajuns a spune despre sine, aceasta văd la Mântuitorul cu putinţă a se face. Căci nu numai iudeu Se face, şi nu numai că primeşte pentru Sine atât de multe nume nepotrivite şi ticăloase, ci îl primeşte şi pe cel mai nepotrivit dintre toate acestea, numele de păcat şi blestem*; însă El unele ca acestea nu este, ci numai este numit astfel. Căci cum ar putea fi păcat, Cel ce pe noi din păcat ne-a liberat?3 Cum, dar, este blestem Cel ce pe noi din blestemul legii ne-a răscumpărat?4 Spune aceasta însă ca să arate până unde ajunge adâncul smereniei Sale, şi ca să ne dea nouă pildă de smerire care înlesneşte suirea la cele înalte. Precum am spus, pescar Se face El, pentru toţi se pogoară, îi prinde-n plasă, pe toţi [toate] îi acoperă, pentru ca din adânc pe peşte sus să-l tragă, adică pe omul care înoată în valurile cele nestatornice şi sărate ale vieţii. Read the rest of this entry »

Epistolă către Nectarie, episcopul Constantinopolului, despre ereticii vremurilor sale

Se pare că viaţa noastră de acum este întru totul lăsată fără dumnezeiasca grijă care a păzit Biserica în timpurile dinaintea noastră. Duhul mi-e atât de slăbit de necaz, încât amărăciunile propriei mele vieţi nici nu le mai socot ca nenorociri, cu toate că sunt destul de multe şi grele şi de s-ar întâmpla altcuiva, i s-ar părea nesuferite, dar mă uit numai la pătimirile de obşte ale Bisericii, că de nu ne vom griji acum de tămăduirea lor, se va ajunge treptat la o desăvârşită deznădejde. Ereticii, arienii şi eudoxienii, mânaţi de nu ştiu cine spre nebunie, îşi arată beteşugul pe faţă de parcă ar fi primit libertate pentru asta şi adună Biserică de parcă ar fi îndreptăţiţi să o facă. Iar următorii morocănoşi ai lui Macedonie au ajuns la aşa o nebunie, încât luându-şi nume de episcop se arată în locurile noastre, spunând că au fost hirotoniţi de Elevsie. Iar răutatea noastră cea de acasă, Evnomie, nu se mulţumeşte cu ceva obişnuit, ci se socoate păgubit dacă nu-i ademeneşte pe toţi împreună cu sine la pierzare. Dar toate acestea încă pot fi îndurate; însă cea mai grea din încercările bisericeşti este îndrăzneala apollinariştilor, cărora, nu ştiu în cel fel, li s-a îngăduit această sfinţenie de a-şi însuşi în rând cu noi puterea adunării. Fără îndoială că tu, cel ce eşti înţelept în tainele dumnezeieşti prin harul lui Dumnezeu, nu numai că poţi apăra dreapta învăţătură, ci ştii şi ce au născocit ereticii împotriva învăţăturii sănătoase, cunoscând asta poate şi de la smerenia noastră. Nu fără de vreme va fi să audă preacinstirea ta că am în mânile mele o lucrare a lui Apollinarie, în care cele scrise întrec orice învăţătură ereticească. Se spune aici că trupul pe care l-a luat Unul Născut Fiul lui Dumnezeu în lucrarea iconomiei pentru înnoirea firii noastre, nu a fost însuşit mai târziu, ci că această fire trupească a fost în Fiul dintru început, iar pentru a-şi dovedi această neghiobie Apollinarie se foloseşte în chip rău de un cuvânt din Evanghelie, repetând: „nimeni nu s-a suit în cer, decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului” (Ioan 3:13), de parcă El ar fi fost Fiu al omului încă până la pogorârea Sa pe pământ şi de parcă S-a pogorât aducând cu Sine propriul trup pe care îl avea în cer ca parte a esenţei şi veşnic. Mai aduce şi un cuvânt rupt din context al Apostolului: „omul cel de-al doilea este din cer” (I Cor. 15:47). După asta el dovedeşte că acest om care vine de sus nu are raţiune, iar Dumnezeirea Una Născută care împlineşte în El locul raţiunii este parte a alcătuirii omeneşti şi anume cea de-a treia, pentru că întru El este suflet şi trup omenesc, iar raţiune nu este, locul căreia e împlinit de Cuvântul lui Dumnezeu. Şi asta încă nu-i cel mai rău, dimpotrivă, cel mai nesuferit este că, după cum gândeşte Apollinarie, Însuşi Unul Născut Dumnezeu – Judecătorul tuturor, Începătorul vieţii şi Biruitorul morţii – este muritor, că a primit suferinţa cu propria Lui Dumnezeire şi că în timpul celor trei zile de moarte a trupului a murit împreună şi Dumnezeirea şi în acest fel a fost înviată din morţi de către Tatăl. Mi-ar lua mult timp să-ţi descriu toate câte mai adaugă el la aceste neghiobii. Şi dacă unii ce cugetă în aşa fel au dreptul să facă adunările lor, atunci să judece înţelepciunea ta încercată întru Hristos că dacă noi nu suntem de acord cu ei în felul de a gândi, atunci a le da lor dreptul de a avea propriile adunări înseamnă nu altceva decât a recunoaşte că învăţătura lor este mai adevărată decât a noastră. Căci dacă lor li se îngăduie, precum celor bine cinstitori, să înveţe pe potriva chipului gândirii lor şi să propovăduiască liber învăţătura ce o ţin, oare nu se osândeşte vădit în aşa fel învăţătura Bisericii, ca şi cum adevărul ar fi de partea lor? Căci nu este firesc să fie adevărate două învăţături potrivnice despre acelaşi subiect. Oare cum mintea ta înaltă şi mult înzestrată a îndurat să nu întrebuinţeze obişnuita libertate pentru tămăduirea unei asemenea răutăţi? Dar dacă mai înainte nu a fost făcută aceasta, să se ridice măcar acum desăvârşirea ta fără de cusur în cele ale virtuţii şi să-l dumerească pe binecredinciosul Împărat că nu va fi nici un fel de folos din toată grija sa pentru Biserici dacă o asemenea răutate, care năzuieşte să răstoarne învăţătura sănătoasă, se va întări din pricina libertăţii ce i-a dat-o.
Tălmăcit de pe azbyka.ru

Sursa: http://paterika.net

Audio: 2014-02-27-adrian-podaru-pr-dinu-mos-pr-catalin-palimaru-pr-despre-sf.-grigore-de-nazianz

Lansare de carte – Sf. Grigorie de Nazianz. O biografie intelectuală

25
Jan

Sfântul Grigorie de Nazianz – Ascetul episcop

   Posted by: admin   in Subiecte

Sfântul Grigorie de Nazianz – viaţa ascetică şi statutul de episcop

Autor: Prof. Andrea Sterk

Ca şi colegii săi, Vasile şi Grigorie de Nyssa, Grigoire de Nazianz a fost profund îngrijorat în privinţa situaţiei ierarhiei bisericeşti din Răsăritul creştin. El era deosebit de aspru în condamnarea păcatelor episcopilor contemporani. Ar fi simplu să reducem descrierile sale necruţătoare la domeniul retoric, să le socotim roade ale unui temperament aprins; şi, cu siguranţă, înclinaţia lui Grigorie pentru exageraţie nu ar trebui trecută cu vederea. Dar majoritatea episcopilor, chiar şi cei pe care îi admira în mod deosebit, s-au purtat rău cu el. Mai mult, nu trebuie să uităm deplasarea seismică ce s-a produs începând cu perioada lui Constantin în statutul de episcop şi consecinţele sale ambivalente pentru ierarhia Bisericii ca întreg. Drept urmare, Grigorie şi confraţii capadocieni au abordat subiectul arhieriei din punctul de vedere al crizei, morale şi teologice. Read the rest of this entry »

24
Jan

Noutate editorială

   Posted by: admin   in Subiecte

Sf. Grigorie de Nazianz – O biografie intelectuală
Autor: John Anthony McGuchin

mcguckin-john-a-pr-sf-grigorie-de-nazianz-o-biografie-intelectuala-

Contribuţia Sfinţilor Vasile cel Mare şi Grigorie de Nazianz la combaterea pnevmatomahismului

Pr. Prof. Dr. Nicolae CHIFĂR

Disputele ariene, care au tulburat viaţa Bisericii în secolul al IV-lea, au cauzat apariţia unei noi erezii, de data aceasta cu privire la persoana Sfântului Duh. Combaterea acestei erezii, cunoscută sub denumirea de pnevmatomahism, care nega dumnezeirea şi deofiinţimea Duhului Sfânt cu Tatăl şi cu Fiul, a preocupat pe cei mai reprezentativi teologi ai secolului al IV-lea printre care la loc de cinste se situează Părinţii capadocieni: Vasile cel Mare (330-379) şi Grigorie de Nazianz (330-379/380)[1]. Scrierile lor sunt inestimabile tratate de teologie trinitară valabilă în toate timpurile până astăzi.

Pe lângă tratatul special Despre Sfântul Duh[2], scris la rugămintea prietenului său, episcopul Amfilohie de Iconiu, între anii 374-375, Sfântul Vasile a dedicat mai multe scrieri pentru a expune şi apăra pnevmatologia ortodoxă: Contra lui Eunomie, III. Despre Sfântul Duh[3]; Omilia a XXIV-a, Împotriva sabelienilor, a lui Arie şi a anomeilor[4], Omiliile Despre Sfântul Duh[5], Despre credinţă[6], Împotriva celor ce ne acuză că noi am spune că sunt trei Dumnezei[7] şi Epistolele 52, 90, 105, 113, 140, 149, 175, 189, 210, 223, 225, 226, 233-236, 251 şi 258[8]. La rândul său, Sfântul Grigorie de Nazianz ales episcop al capitalei imperiale a combătut pe arienii şi pnevmatomahii care-şi întăriseră poziţiile în Constantinopol în timpul împăratului Valens (364-378) în special prin celebrele cinci Cuvântări teologice rostite în capela „Învierii” în anul 380[9]. Încă din anul 371, Sfântul Vasile scria papei Damasus (366-384) că unii arieni neagă şi dumnezeirea Sfântului Duh. Deşi a evitat, din motive practice[10], să folosească termenul „deofiinţă”, preferându-l pe „omotimos” (de aceeaşi cinstire), el mărturisea cu toată fermitatea dumnezeirea, deofiinţimea şi egalitatea Sfântului Duh cu Tatăl şi cu Fiul[11].

Deosebit de importante sunt informaţiile oferite de Sfântul Grigorie de Nazianz privind coordonatele pnevmatomahismului. Astfel, el ne prezintă diferitele încercări de definire a Duhului Sfânt: „Unii L-au cugetat lucrare (energie), alţii creatură, alţii Dumnezeu. Alţii nu s-au hotărât pentru niciuna din acestea, din respect pentru Scriptură, care, zic ei, nu arată clar ce este. Şi de aceea, nici nu-L venerează, nici nu-L dispreţuiesc, rămânând într-o dispoziţie de mijloc, sau mai degrabă cu totul condamnabilă”[12]. Read the rest of this entry »

24
Jun

Sărbătoarea Cincizecimii a anului 379

   Posted by: admin   in Subiecte

Sărbătoarea Cincizecimii a anului 379

 Sursa:  Stylianos Papadopoulos, O pligomenos aetos, Ed. Apostoliki Diakonia, Atena, 2001.

Ca şi cum arienii nu ar fi fost de ajuns, în ultimii ani apăruseră în capitală şi pnevmatomahii (luptătorii împotriva Duhului), care au reuşit destul de repede să câştige mulţi susţinători. Conducătorii erau din rândurile monahilor, ba chiar dintre cei riguroşi, adică din rândul monahilor asceţi, care practicau înfrânarea şi neagonisirea. Monahii nu aveau încă mănăstiri de obşte organizate după  rânduială anume, ci trăiau în grupuri şi erau exemplu pentru mulţi creştini. De asta se şi temea Grigorie cel mai tare: lumea lua aminte la ei pentru viaţa lor ascetică şi în acelaşi timp se încredea în învăţătura lor.

Din păcate, însă, învăţătura lor nu era ortodoxă. Cu toate acestea, teologia lui Atanasie şi a Capadocienilor îi convinsese să mărturisească pe Hristos Fiul drept Dumnezeu desăvârşit şi de aceeaşi fire cu Tatăl. Nu vroiau, însă, să mărturisească la fel şi despre Duhul Sfânt. Cacodocşi erau, prin urmare, şi aceştia, fuseseră numiţi pnevmatomahi. Nu erau, însă, atât de rătăciţi precum extremiştii arieni şi erau mai îngăduitori faţă de ortodocşi, ba mulţi dintre ei mergeau şi-l ascultau pe Grigorie la Biserica Învierii.

Nu puţini erau ortodocşii care gândeau astfel:

– E posibil ca nişte oameni atât de cuviincioşi şi nevoitori să fie pedepsiţi de Dumnezeu?

Dificultatea în care se găsea Grigorie nu era nicidecum mică. Cum să le explice convingător că evlavia cea adevărată şi asceza trebuie să fie însoţite şi de dreapta credinţă? Pentru că numai atunci Sfântul Duh răsplăteşte pe nevoitor, numai atunci îi dăruieşte cununa sfintei slave.

Nu venise încă vremea pentru constantinopolitani să primească adânca învăţătură teologică despre Duhul Sfânt, cel puţin aşa considera Grigorie în acest moment. Dorea, mai întâi, să-i facă să înţeleagă mai bine unitatea din sânul Sfintei Treimi, să se obişnuiască cu tradiţia Bisericii şi abia apoi să le vorbească numai despre Sfântul Duh. Prin urmare, a pus în aplicare acest plan, dar numai parţial.

A venit şi sărbătoarea Cincizecimii a anului 379. În acel an cădea pe data de 9 iunie. Biserica Anastasia, a Sfintei Învieri, era plină până la refuz. Ce praznic plin de strălucire… Sfânta Liturghie înainta şi Grigorie se simţea tot mai deosebit: se umpluse de harul Sfântului Duh şi trăia cu Acesta şi pentru Acesta.

Venise şi vremea predicii. Se opri în faţa uşilor împărăteşti. Îşi făcuse socoteala să le vorbească despre însemnătatea numărului şapte, să tâlcuiască textele biblice referitoare la această temă şi la istoria Sărbătorii Cincizecimii. Zis şi făcut. Fără să-şi dea seama, însă, cuvântul său alunecă repede spre altă temă: aceea a Duhului Sfânt.

Era şi epoca în care fusese convocat în Antiohia un sinod în legătură cu Duhul Sfânt. O figură de marcă a sinodului era Meletie al Antiohiei, bărbat drept-credincios, mărturisitor neînfricat. Acolo se mărturisise fără ocolişuri credinţa în dumnezeirea şi deofiinţimea Sfântului Duh şi fuseseră condamnaţi pnevmatomahii. Cu toate acestea, Grigorie nu putea să fie dur cu pnevmatomahii: pe câţiva dintre ei îi vedea chiar în faţă, în timp ce stătea în uşile împărăteşti şi predica.

De aceea, lăsând la o parte multe din câte plănuise să spună, vorbi părinteşte, cu nemărginită iubire. Spera că aceia se vor pocăi. Nu vorbea el, ci harul pe care-l avea în sine, ca un văzător de Dumnezeu. Nu-l putea ascunde. Dar vorbea şi poetic, biruit de talentul pe care-l avea, în aşa măsură, încât părţi din omilia rostită cu această ocazie au fost folosite apoi, cuvânt cu cuvânt, de imnografii Bisericii.

– Ceea ce vă spun, fraţii mei, este de la Duhul Sfânt. Acela mă conduce şi mă inspiră să vorbesc aşa cum vorbesc.

Dacă nu l-ar fi cunoscut credincioşii aflaţi atunci în Biserică, l-ar fi răstălmăcit, l-ar fi judecat pentru blasfemie. Se aflau acolo, însă, şi răuvoitori care s-au tulburat în sine :

– Auzi la el, însufleţit de Duhul Sfânt: ceea ce ne spune e din descoperirea Duhului, ha!

Privindu-l, însă, faţă către faţă, ceva îi făcu să se liniştească. Chiar şi răuvoitorii se liniştiseră. Cuvântul continuă. Grigorie le vorbi despre prezenţa Sfântului Duh în Biserică. Omul avea nevoie de pogorârea Sfântului Duh după ce Hristos Şi-a încheiat activitatea pământească. Începând de atunci, Sfântul Duh lucra pe pământ, în Biserică, adică. Nu că înainte nu ar fi acţionat, nu ar fi fost prezent în tot ceea ce făceau Tatăl şi Fiul. Era pretutindeni şi dintotdeauna, şi în profeţi, şi în Apostoli. Acelaşi Duh lucra şi atunci. Acum, însă, lucrarea Lui are o altă formă şi altă întindere.

În acest punct, Grigorie s-a împotmolit puţin. Nu le putea explica cu exactitate care era diferenţa şi folosea cuvinte improvizate, nu foarte nimerite. Le spuse că până la Cincizecime, Duhul acţiona şi era prezent întru lucrare, prin energia Sa. De la Cincizecime, însă, şi după aceea, acţionează deplin şi substanţial. Ceea ce dorea el să spună era că acum în Biserică, Persoana dumnezeiască care lucrează în principal este Duhul. Acesta acţionează în principal, aşa cum, în vremea Noului Testament acţiona în primul rând Fiul, iar în vremea Vechiului Testament acţiona în principal Tatăl. Atunci, în vremea Evangheliei, Fiul petrecea împreună cu oamenii şi îi învăţa. Acum, Sfântul Duh se găseşte împreună cu noi, oamenii. Numai că, pentru ca această împreună petrecere să fie reală pentru fiecare dintre noi, trebuie să avem o legătură reală cu Duhul. Şi să credem drept că Duhul are aceeaşi fire cu Tatăl şi cu Fiul.

Privirea lui Grigorie se opri asupra pnevmatomahilor şi adăugă:

– Dacă unii se tem să folosească cuvântul fire pentru Duhul, să mărturisim, fără să intrăm în detalii, că una este dumnezeirea Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt. Nu insistăm mai mult asupra cuvintelor. E de ajuns, fraţilor, să mărturisiţi acelaşi lucru, cu alte cuvinte, acelaşi adevăr, adică faptul că Duhul este în primul rând şi cu adevărat Dumnezeu. Faceţi aceasta şi atunci sărbătoarea Cincizecimii va deveni înlăuntrul vostru sărbătoare cu adevărat strălucitoare, veţi simţi o bucurie nemăsurată!

Pnevmatomahii ascultau aceste cuvinte cu atenţie. Asculta cu uimire şi ciudatul «filosof» Maxim. Mulţi dintre ei s-au unit acum cu Biserica. Alţii au făcut acest pas anul următor, în 380, ascultând cel de-al cincilea Cuvânt teologic al lui Grigorie, Despre Sfântul Duh.

Sursa articolului:  pemptousia.ro/2013/06/sarbatoarea-cincizecimii-a-anului-379

21
Jan

Maxime morale în tetrastihuri

   Posted by: admin   in Poeme morale

Carmina moralia I, 2, 33 [CPG 3035-33]; PG 37, 928-945

Preferi acţiunea sau contemplaţia?

Vederea e proprie celor desavârşiţi, iar lucrul, celor mulţi.

Ambele sunt de-a dreapta şi demne de îndrăgit

tu însă întinde-te mai mult spre cea spre care te îndeamnă firea.

………………………………………………………………………………………………………………

Nu te opune oricărui cuvânt, nici nu le urma tuturor,

ci doar în care ai crezut, cât şi când ai crezut în ele.

De Dumnezeu mai mult să atârni, decât să-L aperi.

Căci oricărui cuvânt i se împotriveşte alt cuvânt; dar care

cuvânt se va împotrivi vieţii? Read the rest of this entry »

1
Oct

Apariţie editorială

   Posted by: admin   in Cuvântări

 

Apariţie editorială inedită: Cuvântul 37 – Tâlcuire la Matei 19, 1-12

 

 

……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….

Poate531 vom fi învinuiţi, aşa cum am şi fost, pen­tru mesele alese, veşmintele de fală, alaiul de dina­intea noastră la întâlniri, semeţia către cei cu care ne întâlnim. Nu cunoşteam că trebuie să ne întrecem cu consulii, cu mai-marii provinciilor, cu cei mai renumiţi strategi de oşti, care nu au unde să îşi risipească avuţiile, şi că pântecele nostru trebuie să tânjească după îndulcirea cu bunurile săracilor, ca să cheltuim cele de trebuinţă ale lor pe prisosuri, apoi să vărsăm peste altare. Nu cunoşteam că tre­buie să huzurim fiind purtaţi de caii cei mai buni, să călătorim cu căleşti de o nemăsurată strălucire, cu un cortegiu înaintea noastră şi fluierături împre­jur, ca toţi să ne facă drum, ca fiarelor, şi să se dea deoparte astfel ca apropierea noastră să se vadă de departe. Dacă am îndurat aceste lucruri dureroase, ele au trecut. Dăruiţi-mi mie această nedreptate532: alegeţi pe altul care să fie pe placul celor mulţi, iar mie daţi-mi pustia533, viata de ţară şi pe Dumneze­ul meu, Căruia singur să Ii plac, şi Ii voi plăcea prin viaţa mea simplă. Dureros lucru e să fii lipsit de cu­vântări, de întâlniri şi de adunările poporului, de aplauze precum cele care acum îmi dau aripi, de casnici, de prieteni, de cinstiri, de frumuseţile şi de măreţia cetăţii, de strălucirile ei de multe feluri, ca­re luminează în jur cele ce se văd, dar fără să cau­te spre cele dinlăuntru. Totuşi aceasta nu e atât de dureros lucru, ca strigătele împotrivă şi amesteca­rea în mijlocul tulburărilor şi zarvelor, şi în lucru­rile pe care cei mulţi le înclină de partea lor. Căci a nu caută preoţi, ci retori. Nu iconomi de suflete, a vistiernici de bani. Nu jertfitori curaţi, ci cârmuitori puternici. Voi spune un cuvânt în apărarea lor noi i-am învăţat aşa, făcându-ne tuturor toate534, fie pentru a-i mântui pe toţi, fie pentru a-i pierde, nu ştiu.

Ce ziceţi? Sunteţi înduplecaţi, aţi fost biruiţi de cu­vintele mele? Sau trebuie să folosesc cuvinte mai puternice ca să vă înduplec? Pe Treimea însăşi, Că­reia voi şi eu ne închinăm, pe nădejdea noastră co­mună, şi de dragul unirii acestui popor, faceţi-rru această favoare: cu rugăciunile voastre trimiteţi-mă de aici, şi faceţi aceasta proclamarea pentru întrece­rea mea atletică pentru care am alergat. Daţi-mi în­scrisul de liberare, aşa cum fac împăraţii soldaţilor lor, şi de vreţi, chiar cu o mărturie bună, astfel în­cât să am cinste de pe urma ei, iar de nu, cum vreţi, pentru mine e totuna, câtă vreme Dumnezeu vede ale mele aşa cum sunt ele. Pe cine deci vom alege în loc? Va îngriji Dumnezeu535 de păstorul întâietăţii, precum odinioară de oaia jertfei. Eu cer doar atât în aceasta – să fie unul pizmuit de alţii, nu privit cu milă. Să nu fie unul ce dăruieşte toate tuturor, ci unul care să fie văzut înfruntându-se în unele lu­cruri, de dragul a ceea ce e mai bun, căci deşi pri­mul e cel mai plăcut, celălalt e cel mai folositor. Ast­fel, pregătiţi-mi deci cuvintele voastre de trimitere. Eu acum îmi voi lua bun rămas de la voi.

Rămas bun, Anastasia mea536, cea numită cu nu­mele evlaviei! Tu ai reînviat pentru noi învăţătura cea dispreţuită! Rămas bun, câmpul biruinţei noas­tre comune, noul Şilo537 unde cortul a fost aşezat întâi, după ce a fost purtat încoace şi încolo timp de patruzeci de ani în pustie, în rătăcirile lui! Ră­mas bun, mare şi faimoasă biserică, noua noastră moştenire, a cărei măreţie e dată acum de Cuvân­tul, care odată erai Iebus538 şi pe care noi te-am fă­cut Ierusalim! Rămas bun, voi, toate celelalte, mai prejos în frumuseţe doar faţă de aceasta, împrăştia­te în fiecare parte a cetăţii, ca nişte legături ce uniţi laolaltă vecinătăţile voastre şi care aţi fost umplute cu cei de Ia care ne luasem nădejdea, nu prin mine, în slăbiciunea mea, ci prin harul care e cu mine539! Rămas bun, voi, Apostolilor540, şi frumoasa voastră colonie, cei ce sunteţi dascălii întrecerii mele atle­tice! Dacă nu am prăznuit cu voi adeseori, a fost poate din pricina lui Satan541 pe care eu, ca Pavel542 cel dintre voi, îl port pretutindeni cu mine în trup, spre folosul meu – şi care este acum pricina mu­tării mele! Rămas bun, scaunul meu, înălţime piz­muită şi primejdioasă! Rămas bun, adunare a arhi­ereilor cinstită pentru demnitatea şi pentru vârsta preoţilor, şi voi, toţi ceilalţi slujitori ai lui Dumne­zeu dimprejurul Sfintei Mese, care vă apropiaţi de Dumnezeu Cel ce Se apropie de voi543! Rămas bun, coruri de nazirei, armonii ale psalmodierilor, pri­vegheri de toată noaptea, cuvioşie a fecioarelor, bu­nă rânduială a femeilor, adunări de văduve şi or­fani, şi voi, ochi ai săracilor, cu privirea îndreptată spre Dumnezeu şi spre mine! Rămas bun, case iubi­toare de străini şi iubitoare de Hristos, sprijinitoare ale neputinţei mele! Rămas bun, voi, iubitori ai cu­vântărilor mele, care alergaţi şi vă îmbulziţi la ele, voi, pene de scris, la vedere sau ascunse, şi tu, ba­ră despărţitoare, opintită de cei ce se împing în faţă să audă cuvântul! Rămas bun, împăraţi şi palat, şi slujitori şi casnici ai împăratului, fie credincioşi sau nu faţă de el – nu ştiu -, dar în cea mai mare par­te necredincioşi faţă de Dumnezeu! Bateţi din pal­me, strigaţi tare, preamăriţi pe retorul vostru pâ­nă la cer! Această limbă răutăcioasă şi vorbăreaţă a amuţit. Deşi ea nu va fi amuţită cu totul, căci mă voi război cu mâna şi cu cerneala. Dar pentru mo­ment am amuţit.

Rămas bun, cetate mare şi iubitoare de Hristos -voi da mărturie pentru adevăr, chiar dacă zelul tău nu e după măsura cunoştinţei tale544, dar despărţi­rea ne face mai binevoitori! Apropie-te de adevăr, schimbă-te măcar în acest ceas târziu! Cinsteşte pe Dumnezeu mai mult decât ai fost obişnuită! Nu e o ruşine a te schimba, în timp ce stăruirea în rău duce la pierzanie. Rămas bun, Răsărit şi Apus, pentru ca­re şi împotriva cărora a trebuit să lupt! Acela îmi es­te martor, care vă va da vouă pace, dacă doar puţini vor imita retragerea mea. Căci nu II vor pierde şi pe Dumnezeu cei ce renunţă la tronurile lor, ci vor avea scaunul lor întru cele de sus, mult mai înalt şi mai sigur. La urma tuturor, şi mai mult decât toate, voi striga: rămas bun, voi, îngeri veghetori ai bise­ricii acesteia, dar şi ai venirii şi ai pribegiei mele, de vreme ce toate ale noastre sunt în mâna lui Dumne­zeu! Rămas bun545, o, Treime, cugetarea mea şi po­doaba mea! Fie ca Tu să fii păstrată546 de cei de aici, şi Tu să îi păstrezi pe ei, poporul meu, căci al meu e, chiar dacă eu sunt rânduit în altă parte! Şi fie să aflu că Tu eşti pururea preaînălţată şi mărită atât în cuvânt, cât şi în faptă547! Copiii mei, păziţi ce vi s-a încredinţat548! Ţineţi minte pietrele aruncate de mi­ne549! Harul Domnului nostru Iisus Hristos fie cu voi cu toţi. Amin!

531 Un pasaj ironic.

532 II Corinteni 12, 13.

533 Sau singurătatea.

534 I Corinteni 9, 22.

535 Facerea 22, 8.

536 Anastasia – mica biserică „a Învierii”, în care creştinii ortodocşi se închinau, împreună cu Sf. Grigorie, la sosirea sa în Constantinopol, în timp ce bisericile cetăţii erau deţinute de către eretici.

537 Iosua 18,1.

538 I Paralipomena 11,4.

539 I Corinteni 15, 10.

540 Apostoli. În biserica Sfinţilor Apostoli, împăratul Constantin mutase moaştele Sf. Andrei, Luca şi Timotei.

541 Satana, „ghimpele în trup, mesagerul Satanei”. Pentru Sf. Grigorie, starea gravă a sănătăţii.

542 II Corinteni 12,7.

543 Iacov 4,8.

544 Romani 10, 2.

545 În aceste fraze expresia folosită este cea a salutului obişnuit grecesc χαϊρεbucură-te sau te salut! , sau, după caz, adio! sau rămas bun!

546 Să fii mântuită de aceştia şi să îi mântuieşti pe ei.

547 πολιτεία – în cele ale cetăţii.

548 I  Timotei 6, 20. Expresia suportă şi traducerea păziţi comoara ce vi s-a încredinţat.

549 În calitate de păstor. Τών λιθασμών, aruncările mele cu pietre, engl. my stonings. În dicţionarul Bailly, la acest termen există o trimitere (singura) chiar la această expresie a Sf. Grigorie.

Din Cuvântari, ale Sf. Grigorie Teologul, carte apărută la Editura de suflet în anul 2009.