Era acum 1600 de ani. Uriaşa împărăţie romană era stăpânită de urmaşii împăratului Constantin. Lumea veche ajunsese ceasul prefacerilor capitale. Învăţătura Mântuitorului fusese cu adevărat – aluatul care face să dospească toată frământătura. Credinţa în unicul şi viul Dumnezeu, morala creştină şi o concepţie nouă şi revoluţionară despre viaţa pământească luptaseră, pe văzute şi pe nevăzute, cu religiile politeiste, cu morala păgână şi cu concepţiile filosofice, timp de 300 de ani. Biruinţa venea cu greu, dar venea categoric. Biruitorii erau soldaţii Crucii. Divina Evanghelie răsturna toate obstacolele sufleteşti şi cucerea inimile obosite, dezamăgite, cernite, precum primăvara cucereşte, cu legiunile ei de flori, văile şi colinele scăpate de sub tristeţea iernei. Dar războiul pentru Cruce nu fusese purtat numai în conştiinţe. Credinţa în Iisus Hristos aducea cu sine urmări irezistibile pentru toată viaţa omului social. Acelaşi conflict şi aceeaşi separaţie tragică pe care le provocase Evanghelia în ţara şi în poporul iudeu, le provoca, în continuare, în toată împărăţia romană. Filosofii păgâni, oamenii de legi, scriitorii şi toată clientela intelectuală a păgânismului se adunau într-o opoziţie crâncenă. Dar opoziţia aceasta nu avea şi nu ar fi avut prea multă importanţă. Opoziţia a ajuns gravă, atunci când din lumea cugetării şi a cuvântului a trecut în grija şi în fapta puterii seculare. Stăpânii şi chivernisitorii lumii greco-romane au început opoziţia brutală. Apostolii Răstignitului din Iudeia, prozelitismul lor şi toată opera lor, în statul roman, însem­nează o apariţie primejdioasă. Societatea, cu toate mijloacele care îi stau la dispoziţie, trebuie să se apere împotriva acestei doctrine dizolvante. Istoria Bisericii Creştine numără zece prigoane împotriva Crucii şi a omiliei creştine, începând de la prigoana lui Neron, în veacul întâi şi isprăvind cu prigoana lui Diocleţian, la sfârşitul veacului al treilea şi începutul veacului al patrulea. Sute şi mii de martiri au preamărit pe Hristos şi adevărul dumnezeirii lui, întru sângele lor. Măreţe temple creştine au fost nimicite. Preţioase manuscripte au fost date flăcărilor… Geniul lui Constantin cel Mare aduce aura biruinţei, pe creştetul veacului celui nou, veacul al patrulea. Cu precauţiune, cu mare abilitate politică, împăratul Constantin recu­noaşte, deocamdată, religia creştină, drept religie permisă, şi apoi ei şi urmaşii lor merg treptat, înainte, spre completa întronare a ei ca religie de stat. Triumful creştinismului, în lumea veche, este o faptă de negrăită măreţie, privită dublu şi imparţial şi din partea creştină şi din partea păgână. Luptători admirabili s-au ridicat de ambele laturi ale frontului. Îndeosebi în secolul al patrulea, istoria are sub ochii ei un vast câmp de bătălie – fireşte, de data aceasta, bătălie spirituală – şi numele eroilor combatanţi sunt păstrate în analele gloriei. Trebuie să distingem că aceste lupte pentru ideea creştină au două faze. Prima fază este lupta între cei ce se închină lui Iisus Hristos, ca unui Dumnezeu Mântuitor, şi cei ce resping şi hulesc pe Mântuitorul şi credinţa în Dumnezeirea lui. A doua fază – faza marilor primejdii – este lupta dintre familia creştină drept-credincioasă şi deformatorii şi cinstitorii credinţei. Este faza lungilor şi păgubitoarelor lupte intestine. Războiul ideologic de la început – credincioşii lui Hristos se luptă cu hulitorii lui Hristos – se transformă degrabă în războiul partidelor teologice creştine. Ereticii sunt epigonii filosofilor de mai înainte, categoric duşmani ai Evangheliei. Biserica încununează cu recunoştinţa ei printre luptă­torii ortodocşi din veacul al patrulea, pe marele orator capadocian Grigorie de Nazianz, coleg de universitate cu Vasile cel Mare, şi prieten cu Grigorie Nisul, fratele lui Vasilie, câte trei, iluştri campioni ai credinţei ortodoxe, formulată la sinodul de la Niceea, în anul 325. Grigorie de Nazianz este supranumit teologul, ca unul care înţelege şi mărturiseşte corecta doctrină despre Sfânta Treime, dar poate că Sfântul Grigorie Nisul şi Fericitul Augustin sunt mai mari teologi decât el. Grigorie de Nazianz este un strălucit orator bisericesc, dar poate că Sfântul Ioan Gură de Aur îl întrece. Grigorie de Nazianz este un poet, o personalitate complicată, nuanţată, curios de asemănătoare cu ceea ce cunoaştem din psihologia poetului de azi. Martor şi părtaş zbuciumului şi conflictelor aproape din zilele lui, Grigorie de Nazianz – altfel decât prietenii şi comilitanii lui -este un nehotărât şi un timid. Ceea ce sporeşte, la el, şovăiala şi interminabile dezbateri cu sine însuşi este că de câteva ori, când a voit categoric, energic, afirmativ, a nimerit la con­tratimp, a stricat în loc să dreagă şi s-a ales cu păreri de rău, cu remuşcări, cu lungi dezbateri cu sine însuşi. Viaţa Sfântului Grigorie de Nazianz este mai interesantă pentru cercetătorul psiholog şi iubitor de „cazuri” sufleteşti, mult mai mult decât a celorlalţi părinţi bisericeşti. Reducând şi comprimând lumea de gânduri şi de fapte pe care o stăpâneşte numele Sfântului Grigorie, vom stărui asupra Sfântului Grigorie ca renumit orator bisericesc. Drept vorbind, Sfântul Grigorie, afară de câţiva ani, întrerupţi şi întâmplători de activitate episcopală, este numai un splendid cuvântător, un poet, la bătrâneţe şi… o salcie pletoasă, despletită lung, meditativ, melancolic, la ţărmul fluviului con­temporan. Elocinţa lui Grigorie este o culme de fericită întâlnire între tehnica desăvârşită a retoricii elineşti şi entuziasmul cre­dinţei în Iisus Hristos. Elev strălucit al şcolilor de filosofie şi de retorică din vremea lui, Grigorie – ispitit pretutindeni cu ofer­ta de a fi profesor de retorică păstrează arta lui şi o închină Evangheliei şi Bisericii. Este o jertfă zguduitoare… Că a jertfit necontenit averea părintească, veniturile bisericii, mâncarea de la gură şi hainele de pe el – toate dăruite dezmoşteniţilor acestei lumi! – este lucrul de care nici Grigorie, nici noi nu ne emoţionăm prea mult. Dar Grigorie a adus Stăpânului său din ceruri şi din Sfânta Euharistie o jertfă cu mult mai preţioasă: anii lui de învăţătură de pe băncile universităţii din Atena, meşteşugul lui de a îmbrăca ideea în veşmintele imperiale ale cuvântului, darul lui de a robi auzul şi inima cu vraja elocinţei, puterea lui de-a ne lega în ghirlandele savante ale înaltei ora­torii! Lăudat, aplaudat, sărbătorit de toată lumea care îl urmărea în anii lui de studii, Grigorie se retrage în provincia lui natală – Capadocia şi apoi Pontul – ca să facă încă o şcoală: a sihăstriei şi a tăcerii, aşteptând semnele şi poruncile Mântuitorului. Un intelectual de rasă, un poet mare, un orator magni­fic… aducând şi vărsând în vistieriile Bisericii comoara lor de daruri, ne oferă o privelişte care se apropie în măreţie de jert­fa lui Abraam. Deşi Sfântul Grigorie nu este cu adevărat păstor şi principe bisericesc decât vreo doi ani, în Constantinopolul în care ridică până la cer tribuna ortodoxiei, totuşi Sfântul Grigorie este, ca păstor auxiliar, pe lângă bătrânul său tată, episcop şi el, modelul şi icoana bunului păstor, care-şi puse viaţa pentru oile sale. Ca adevărat episcop al lui Hristos, Sfântul Grigorie a fost, ori de câte ori a avut ocazia, un sfetnic ascultat pentru stăpânii acestei lumi, un censor al vicisitu­dinilor sociale, un tribun al săracilor şi al oropsiţilor… Este celebră între celebre cuvântarea lui, ţinută pe la anul 373, în Cezareea Capadociei, lângă scaunul amicului său Vasile, şi cu prilejul inaugurării unui vast spital pentru leproşi. Iată cum rezumă un autor modern zguduitoarea şi profund umana cuvântare a Sfântului Grigorie… „Nimic mai dureros , nimic mai mişcător decât descrierea cu care oratorul ne pune în faţă jalnica situaţie a acestor nenorociţi pe care boala lor îi desparte de ceilalţi oameni. Ni-i arată ca vii, dar care îşi târăsc propriul cadavru, de necunoscut pentru toţi, năpăstuiţi chiar de tatăl şi de muma lor, lăsaţi fără haine, fără culcuş, fără veşminte, goniţi de pretutindeni, ţinuţi departe chiar de izvoarele şi de apele pe care le-ar fi molipsit cu murdăria lor… Ni-i arată, pe coastele munţilor, sau în adâncimea pădurilor, unde îşi ascund ruşinea lor, dar cuprinşi deodată de do­rinţa ascuţită: unii ca să auză glas omenesc, alţii ca să vază chip de om, alţii ca să primească ajutor, toţi nădăjduind nu ştiu ce uşurare, din chiar punerea la priveală a mizeriei lor… Îi urmăreşte apoi, cum apar deodată în adunările creştine, mai ales la sărbătorirea martirilor, unde neaşteptata lor năvală, căşunează dezordine şi spaimă… Şi cu toate acestea, cum să nu-ţi fie milă de aceşti nenorociţi? Cum că nu-ţi simţi inima sfâşiată de geme­tele lor, de planşetele cu care caută se ne înduioşeze?… Nu sunt şi ei oameni ca noi? N-au fost şi ei, ca noi, răscumpăraţi de Hristos? Ştim noi cu siguranţă că ei n-au păstrat mai bine decât noi pecetea divină? Ucenicii nu trebuie oare să ilustreze îndurarea Stăpânului, care se înconvoaie asupra noastră ca să ne smulgă din străfundul păcatului şi să ne scoată din întunericul morţii? Ca să ruşineze pe auditorii săi, de uscăciunea şi de egoismul lor, Grigorie pune faţă în faţă viaţa luxoasă şi uşuratică pe care o duc atâţia creştini şi existenţa spăimântătoare a leproşilor: unii au strălucite palate, căptuşite cu aur şi argint, împodobite cu mozaicuri şi cu picturi, ceilalţi, drept orice adăpost, aerul de afară arzător sau îngheţat, unii au pe ei zdrenţe soioase, tăvălite şi ţepoase, ceilalţi au pe ei veşminte de mătase şi de in, mlădii şi revărsate; unii fără pâine zac la porţile bogaţilor pe când aceştia, în superbele lor sofragerii, stau tolăniţi pe paturi somptuoase, respiră miresme, admiră frumuseţea sclavilor lor, privesc încântaţi rânduiala impecabilă a serviciului, îmbuibaţi de mulţimea şi de deli­cateţea mâncărurilor, ameţiţi de duhul vinurilor indigene şi exotice… După această zguduitoare paralelă, sfântul orator porneşte într-o fierbinte exortaţie: Fiindcă lucrurile din această lume sunt atât de trecătoare nu este oare lucru înţelept să ne adunăm, prin caritate, comorile care nu mai pier? A da celor săraci, a mângâia pe cei zdro­biţi cu inima, a ne lipsi pe noi pentru fraţii noştri săraci însemnează a chivernisi, în felul cel mai cuminte, bunătăţile pe care ni le-au dat cerul, însemnează a imita nesleita dărnicie divină, a restaura, pe cât ne lasă puterile, starea primei omeniri – atunci când nu eram nici săraci, nici bogaţi, nici stăpâni, nici robi – însemnează a urma nu numai poruncile Evangheliei, dar însăşi legea naturală, însemnează a servi cât se poate de bine principiile noastre înţelese, fiindcă vom fi trataţi asa precum şi noi am tratat pe alţii, însemnează – faţă cu asprimea păgânilor şi cu nepăsătoarea uscăciune a răilor creştini, care sub cuvânt că nu vor să strice ordinea voită de Dumnezeu, părăsesc jalnicei lor soarte pe cei nenorociţi – însemnează a urma sfa­turile şi lecţiile sfinţilor părinţi ai credinţei. Ce drept avem noi să susţinem că un nenorocit ca orbul din lerihon este un păcătos şi un blestemat, pe când fericitul lumii acesteia este omul plăcut lui Dumnezeu ? De-abia în lumea viitoare vom fi răsplătiţi sau pedepsiţi, după faptele noastre. Să ne ferim şi să nu ne scandalizăm de răutăţile care sunt pe pământ. Să nu acuzăm Providenţa divină, să nu credem nici în fatalitate, nici în influenţa astrelor, ci fără să pretindem a fi judecătorii nepătrunselor pătimiri ale lui Dumnezeu, să fim stăruitori în dragostea creştină, spre a ne curaţii de propriile păcate, şi scăpând de osândă să agonisim viaţa veşnică…” Dar afară de incomparabilul maestru al cuvântului, afară de restatornicitorul dreptăţilor omeneşti şi sociale, afară de tribunul săracilor şi îngerul de sfat al stăpânilor lumii aces­teia, Sfântul Grigorie de Nazianz mai este şi nemuritorul pilduitor al demnităţii bisericeşti şi arhiereşti, între chiar fraţii arhierei şi episcopi. Adus de împăratul Teodosie, la anul 379 în Constantinopolul cel copleşit de erezia ariană, Sfântul Grigorie, după strălucite victorii de elocinţă şi de caritate, înalţă cornul drept-credincioşilor, devotaţi simbolului de la Niceea şi face din bise­ricuţa Anastasia, adică „învierea”, semnul şi garanţia şi bucuria Ortodoxiei. Pentru pacificarea bisericii, împăratul Teodosie con­voacă, la Constantinopol, sinodul al doilea ecumenic. Nimeni altul decât Sfântul Grigorie nu putea să fie arhiepiscopul cetăţii lui Constantin şi preşedintele Sinodului. Dar era prea mare, era prea evanghelic, era prea ofensator pentru colegii lui cu hainele lui călugăreşti, cu simplitatea lui, cu lipsa lui de ascuţire diplomatică! S-au găsit sinodali care să găsească arhiepiscopiei şi preşedinţiei marelui Grigorie incompatibilităţi canonice… Odinioară, în nişte împrejurări încurcate bisericeşti, Grigorie fusese pus, fără voia lui, episcop la Sasime – un fel de Podul Iloaei – în mitropolia lui Vasilie. Dar nu călcase acolo niciodată! Se prea poate! Însă canonul… cutare nu îngăduie ca un episcop să lase o episcopie pentru alta!… Şi istoria şi omenirea vor privi de-a pururi, cu uimire, cum o adunare sacrosantă, ca adunarea sobornicească din anul 381, a lăsat cu inima rece şi cu ochii uscaţi, ca să plece din sânul ei pentru incompati­bilităţi canonice, pe marele Grigorie de Nazianz! O fire despotică, un iubitor de slavă deşartă, un vânător de avantaje episcopale ar fi asediat palatul imperial şi ar fi biruit pe cei câţiva cârtitori din Sinod… Dar Sfântul Grigorie face altfel; îi adună pe credincioşi în Biserica Sfinţilor Apostoli şi rosteşte nemuritoarea lui cuvântare de rămas-bun! Este un moment de nobilă simţire, de edificatoare demnitate personală şi de evanghelică dezin­teresare. Este un monument pe planul acestei lumi, unde ne­simţirea, vulgaritatea şi cele pământeşti bat ca valuri de ocean întărâtat chiar în treptele care urcă spre Sanctuar! Grigorie adoarme întru Domnul, în bojdeuca lui din Arianz, pe la începutul anului 390… Fără foc în vatră, fără încălţăminte… Moare, pe un strat de paie, în singura tunică pe care nu putuse s-o mai dea săracilor!

din “Învăţătură veche la vremuri noi” – Gala Galaction – conferinţe radiofonice: 1935-1958, Societatea Română de radiodifuziune, Bucureşti, 2005