[al anului 382]

II, I, 34

Ţine-te în frâu, limbă, iar tu, condei, scrie cuvintele tăcerii şi grăieşte ochilor cele ale inimii! Mi-am legat atunci trupul aducând o jertfă tainică Patimilor omeneşti ale lui Dumnezeu, ca să mor vie­ţii pentru cele patruzeci de zile rânduite de legile Împăratului Hris­tos ca să dea vindecare trupurilor curăţite. Mai întâi mintea îmbrăcată în pâcla mâhnirilor am întărit-o în linişte, departe de toate cele locuite, prinsă toată înăuntru şi nefurată. După care, urmând învăţă­turilor unor bărbaţi sfinţi, am pus uşă buzelor. Pricina era ca să învăţ să-mi măsor cuvintele stăpânindu-le pe fiecare. Căci cine ridică lancea împotriva foarte multor oameni, acela va lovi cu uşurinţă mai puţini; şi cine aruncă de departe săgeţi întraripate bine ţintite, de aproape nu va rata niciodată ţinta. Iar nava care a străbătut noia­nul cel mare al mării e uşor de condus cu îndrăzneală în port. Căci cine stăpâneşte cele mici nu e evident dacă va învinge vreodată cele mari chiar dacă doreşte mult acest lucru, dar cine excelează în cele mari, acela e limpede că, dacă vrea, va stăpâni uşor peste cele mici. Din această pricină am legat cu totul puterea cuvântului. Căci nădăjduiesc ca vorbele să nu mai ţâşnească din gura mea, întrucât nimic nu e mai pierzător pentru muritori decât limba: un cal aler­gând tot înainte, armă mereu gata de atac. Cine vede toate? Mâinile au la picioare puţine lucruri, iar picioarele nu străbat tot pământul. Ucigaşii sunt chinuiţi de spaime, iar adulterii tremură pentru nebu­nia lor. Urâtă e tâlharilor ziua, iar bogăţia nu lipsită de greutăţi: pe una o am, pe alta am pierdut-o, câtă apă strâng atâta curge din pal­mă. Nave, călătorii, piraţi: un altul nesăturat îşi aruncă privirea asu­pra avuţiilor altora. Acestea îi aşteaptă pe toţi cei iubitori de aur: spaimă pentru cei mai răi, spaimă pentru cei mai buni. Dar nimic nu reţine limba grăbită spre cuvânt: nici om, nici zăpadă, nici cur­gerea unui râu, nici stâncă. Arcaşul e aproape şi o săgeată amarnică e în arcul lui; coarda descrie un cerc, degetul e pe crestătura săge­ţii; mintea dă drumul săgeţilor, iar ele zboară, lovesc toate, cereşti şi pământeşti, vii şi trecuţi din viaţă, pe câţi se aşteaptă şi pe câţi nu se aşteaptă, deopotrivă buni şi răi, duşmani şi prieteni, depărtaţi şi vecini; nici una nu ratează ţinta. Cine vrea să o stăpânească, trebuie să aibă mai întâi înţelepciune. La cei desfrânaţi ea vomită multe lucruri ruşinoase, fiindcă cine e vrednic de râs el însuşi provoacă şi altora hohote de râs, e agitat şi agită şi necinsteşte chipul dumneze­iesc. Varsă în urechi multe lucruri ascunse. De multe ori împrăştie în afară orice insultă, spuma sălbatică a unei ranchiune funeste. Adeseori vorbeşte plăcut şi graţios, deşi sufletul înăuntru e pradă mâniei şi pe buze poartă altceva decât în inimă: minciuni, cuvinte seducătoare şi ucideri. Cine ar putea spune toate lucrurile triste pe care le aduce? Face, dacă vrea, duşmănie între casă şi casă, cetate şi cetate, după care, fără să obosească, între popor şi stăpânul său, între împărat şi supuşii lui, ca o scânteie pe o trestie bătută de vânt. Tovarăşi de corabie, fii, părinţi, fraţi, prieteni, soţi, pe toţi îi înar­mează uşor unii împotriva altora. Răul îl face bine, iar binele îl pierde, şi invers. Cine ar putea spune de ce e în stare cuvântul? Mică e limba, dar nimic nu are atâta putere. Ar putea să-i omoare numaidecât pe cei răi! Limba e un rău pentru toţi cei lipsiţi de min­te, mai ales pentru cei iniţiaţi în taina jertfei celei cereşti.

Sunt un instrument al lui Dumnezeu şi aduc împăratului de Care tremură toate un imn alcătuit din melodii sonore. Nu cânt Troia, nici ca alţii sprintena navă Argos, nici capul de mistreţ, nici pe ma­rele Heracle, nici cum largul cerc al pământului se uneşte cu apele, nici strălucirile pietrelor, nici alergarea corpurilor cereşti, nu cânt nici nebunia dorinţei şi frumuseţea efebilor pentru care lira era lo­vită moale de corzi la cei dinainte. Cânt pe înaltul şi marele Dum­nezeu şi strălucirea Treimii mele Care Se aduna într-Una; cânt ma­rile Imne pe care le fac să răsune alternativ corurile îngereşti, unele stând aproape iar altele în partea opusă; cânt armonia lumii şi lu­mea mai bună decât cea de faţă pe care o aştept când toate se vor grăbi să se facă una; cânt slava nemuritoare a patimilor lui Hristos prin care m-a îndumnezeit amestecând formă de om cu cea cerească; cânt amestecul meu; căci nu poate fi spus felul în care am fost făcut, felul în care, muritor fiind, am fost împletit cu cele cereşti; cânt oamenilor legea lui Dumnezeu, câte sunt lucrurile şi scopurile lumii şi sfârşitul amândurora, pentru ca pe unele să le ascunzi în mintea ta, iar de altele să fugi departe şi să tremuri de ziua ce are să vină. Pentru asemenea lucruri am drept chitară limba. Fiţi atenţi, preoţilor, să nu scape vreo armonie falsă. Voi păzi curată limba pentru jertfele curate prin care aduc pe Marele împărat într-o uni­tate cu pământenii; căci nu voi înălţa Celui Curat jertfa purtătoare-de-viaţă dintr-o limbă străină şi cu minte întinată. Una şi aceeaşi conductă nu va duce o curgere de apă dulce şi una sărată, dacă no­roiul e străin de purpură. Un foc minunat a nimicit oarecând pe copiii preotului care s-au atins necuraţi de jertfe [Lv 10, 1 sq.]. Am auzit că tot pe atunci chivotul sfânt al lui Dumnezeu l-a omorât pe cel ce s-a atins de el când s-a aplecat să cadă [2 Rg 6, 6 sq.]. Tre­mur de acestea şi mi-e frică nu cumva să păţesc şi eu ceva asemă­nător atingându-mă necurat de curata Treime. Măcar dacă mintea-mi nebună şi nestatornică mânată din loc în loc de multe porniri deşarte s-ar întoarce ajungând mai aproape de capăt sub frâul care o ţine bine în hăţ; sau dacă s-ar putea păstra în inimă cu totul nefurată ori, şi mai bine, dacă, ajungând aproape de slăvitul Hris­tos, ar străluci cu scânteierile Luminii celei Mari! Acum însă, rămâ­nând înăuntru, nu face atâta rău, chiar dacă rătăceşte încă departe de Dumnezeu. Căci nici flacăra ascunsă de stânci de nepătruns nu vuieşte cu putere, nici torentul nu distruge un desiş sau o grădină: curge, dar pe jumătate mort, ascuns înăuntru. Dar când cuvântul se revarsă de pe limba răsunătoare, ţâşneşte furios şi nestăvilit şi nu se mai întoarce înapoi. Aşa cum atunci când îndoaie cineva cu palme­le o ramură sucită răsucind-o în sens opus, iar aceea când e lăsată, stă dreaptă datorită forţei mâinii şi nu se mai pleacă spre răutatea dinainte, tot aşa şi eu, observând năvala cu care aleargă cuvântul, fără oprire şi regulă – căci o vreme cuvântul a fost viaţa mea -, am găsit un leac foarte bun: l-am ţinut întreg în inima înălţată, ca limba să înveţe să păzească bine câte se pot spune şi câte nu; am primit tăcerea totală şi voi primi vorbirea bună; am lipsit-o de toate, şi nu voi mai necinsti măsura. Această lege se impune celor lipsiţi de măsură. E un mare câştig chiar şi atunci când reţii cuvântul care stă să se nască atunci când inima ţi-e lovită din afară. O dată cu cuvântul îmblânzit se îmblânzesc şi exploziile de mânie; nu uşor, dar le vei îmblânzi totuşi. Căci atunci când, furios fiind, înăbuşi pornirea şi furia sălbatică, ai risipit excesul. Iar pierind generalul, falanga patimilor cedează şi ea, iar tu vei putea răsufla o clipă în agitaţia sălbatică. Toate acestea se fac sub conducerea Marelui Împărat Hristos şi, după El, a minţii, cârma noastră. Căci dacă nu o vei avea pe aceasta călăuză, nu-ţi vor fi de nici un folos nici tăce­rea, nici altă perseverenţă mai mare. Când se rupe zăgazul ridicat cu mâna la gura unui eleşteu, apa din el se va revărsa puhoi. Dar prealuminosul Cuvânt îţi porunceşte, preabunule, să începi încă de pe acum să pui stavilă relelor.

Acestea sunt, preaiubitule, meditaţiile tăcerii noastre. Voi vorbi [scriind] cu mâna care primeşte gândul. Aceasta e navigaţia mea, tu însă urmează o alta. Căci şi altul mânat de alt vânt poate ajunge în port.

Ascultaţi acum şi un alt cuvânt al tăcerii mele, atât cei ce-mi sunteţi duşmani, cât şi cei ce-mi sunteţi prieteni! Când eram în pu­terea cea mare a tinereţii şi Împăratul Hristos mă ducea asupra po­trivnicului – căci aveam în minte o credinţă mai tare decât dia­mantul şi eram înconjurat din toate părţile de ziduri puternice -, atunci îmi făceam mintea curată cu gânduri dumnezeieşti modelându-mi duhul prin literatura sacră, prin care am scuipat amara sara­mură a cărţilor de mai înainte: frumuseţe ce străluceşte în culori plăsmuite. Fiindcă tinereţea era în floare, îmi istoveam trupul cu multe şi dese osteneli. Am făcut să înceteze excesul de saturare al pântecului şi turbarea [sexuală] vecină, iar prin pleoape mi-am fi­xat privirea în castitate. Luptam cu mânia, legam mădularele trupu­lui şi făceam din râs plâns. Toate le-am supus Cuvântului; iar toate cele dinainte au murit. Pământul mi-era pat, ocrotire coastelor mi-au fost nişte veşminte mizerabile, iar leacul privegherii a fost locul lacrimilor mele. Ziua îmi plecam spatele, iar noaptea stăteam în picioare cântând imne, fugind de dulcea pătimire omenească. Aces­tea au fost mai înainte, căci aprins era trupul, a cărui mare preocu­pare e să-l oprească pe om de la urcuşul ceresc. Respingeam greaua povară a averilor, ca să mă pot înălţa uşor, risipind pentru Dum­nezeu orice apăsare. Acum însă, o boală amară mă ţine şi bătrâne­ţea mă încovoaie, am ajuns la altă rea pătimire: am o limbă neîm­blânzită şi frumos grăitoare care mă predă mereu atâtor nenorociri şi mâinilor invidiosului [demon]. N-am năvălit peste scaunul cuiva, n-am alungat pe cineva din pământul pământesc, nici n-am gândit vicleşug. N-am lansat cu limba insulte, nici n-am făcut ceva în afara legii jertfelor noastre – ştie aceasta Cuvântul. N-am insultat nici un episcop, nici pe altcineva, când m-am indignat împotriva tuturor conducătorilor poporului, gardienii lui, de care sunt pline acum marea şi largile hotare ale pământului spre jalea întunecoasă a inimii mele. Dar cuvântu-mi mândru mi-a făcut rău. Mai înainte n-am crezut-o, dar mi-a făcut totuşi rău: m-a făcut invidiat de toţi prietenii. O, invidie, şi tu vei primi ceva din partea mea. Ţine-te în frâu, limbă dragă; ţine-te în frâu puţin, limbă! Nu te voi împiedica până în sfârşit. Cine urăşte cuvântul nu va primi multe de la mine. Am aflat că un oarecare rege din Samos¹, temându-se de bunul mers al sorţii, a născocit un leac ca să oprească invidia. A aruncat în mare inelul părintesc pe care-l îndrăgea. Peştele care l-a înghiţit a fost prins în năvod. Pescarul l-a adus regelui, iar el l-a dat slujitorului său, inelul găsindu-se în măruntaiele peştelui. Stomacul a primit peştele, iar mâna inelul. Minune mare! Nici să fi vrut n-ar fi găsit acela leacul pe care-l căuta. Aşa s-a întâmplat şi cu mine: din pricina cuvântului meu invidia îşi aruncă mereu spre mine ochiul sălbatic; de aceea am îmbrăţişat o tăcere adâncă. Până într-atât sunt şi eu un rege din Samos: nu ştiu limpede dacă mâine sfârşitul va fi rău sau bun.

¹Aluzie la un episod din viaţa tiranului Policrat din Samos (secolul VI î.Hr.); după ce a crescut puterea maritimă a insulei, acesta a fost prins de perşi şi răstignit; cf. HERODOT, “Istorii” III, 40 sq. 122 sq.

Ţine în frâu invidia Tu, Care eşti leacul muritorilor, scapă-mă de limbile amare şi du-mă la luminarea Ta. Aici cinstindu-Te îm­preună cu lucrurile veşnic vii, gura mea îţi va cânta un cânt armo­nios. Primeşte şi aceste mărturisiri ale mâinii mele ca să ai o aducere-aminte grăitoare a tăcerii mele.

Din PG 37 – “Poeme autobiografice” – traducere din limba greacă de diac. prof. dr. Ioan I. Ică jr.