Dincolo de a fi „anul Capadocienilor“, cum a fost definit anul 2009 de către Sfântul Sinod al Bisericii noastre, nevoia de a citi pe Sfinţii Capadocieni te încearcă de fiece dată când se apropie un Praznic Împărătesc. De unde oare ar putea creşte mai bine predica Bisericii de astăzi dacă nu din cea de odinioară, omilia vremilor dintâi fiind floarea care înmiresma şi convertea sufletele la Hristos, Cel care logodise sufletele predicatorilor cu amvonul bunei vestiri? Dincolo de tehnica rostirii şi rostuirii frazelor, dobândită prin şcoli şi contacte cu ritorii vestiţi ai vremii, era ceva mai mult: duhul lui Dumnezeu, viaţa aleasă de sfinţenie, rodirea Cuvântului mai întâi în făptuirile sfinţeniei. Căci Părinţii Bisericii nu rămâneau creştini la modul declamativ, ci cucereau amvonul prin vârtuţile vieţuirii şi mai apoi prin rostirea cuvintelor. De aceea oamenii plecau luminaţi, mângâiaţi şi îndreptaţi la casele lor.

Multe din textele Sfinţilor propovăduitori nu ar mai avea ascultători astăzi. Metaforici, până la a deveni mistici, congruenţi cu viaţa, până la o dialectică aproape de cea materialistă, Părinţii îşi creşteau auditoriul în valorile cele înalte ale rostirii creştine. Nu trebuie uitat că ceea ce citim noi astăzi ca fiind surse ale teologiei dogmatice, strecurându-le prin manuale şi studii de specialitate, la vremea înfloririi lor dintâi erau gânduri rostite public, dinaintea comunităţilor care, la acea vreme, atrăgeau între creştini şi pe păgânii dornici de o pildă retorică de calitate. Aşa este cazul cu multe din operele omiletice ale Părinţilor Bisericii. Reamintirea lor ne obligă la un act de smerenie şi bucurie a lecturii, rostirea lor fiind un act de cultură a credinţei şi o acceptare a distanţei mari în care ne situăm astăzi faţă de cei de odinioară.

Căutând să scriu câteva rânduri despre Paşte, ca sărbătoare şi realitate, am redeschis omiliile Sfântului Grigorie de Nazianz. Mi-am reamintit fiorul celei dintâi lecturi şi, mai ales, i-am căutat conotaţiile profetice pentru lumea de astăzi. Să luăm aminte aşadar! După cum zice Sfântul Grigorie: „Haidem să ne facem şi noi părtaşi Legii, în sens evanghelic, nu după literă; întru desăvârşire, nu întru nedesăvârşire; veşnic, nu vremelnic. Să ne facem cap nu Ierusalimul cel de jos, ci metropola cea de sus; nu Ierusalimul care acum este călcat de oştiri, ci care se slăveşte de îngeri. Să jertfim nu viţei tineri şi nici miei, care poartă coarne şi unghii, în care partea mai mare este moartă şi fără simţire, ci să jertfim lui Dumnezeu jertfă de laudă, pe jertfelnicul cel mai de sus laolaltă cu cetele de sus. Să trecem prin prima catapeteasmă, să ne apropiem de cea de-a doua, să privim atenţi la Sfintele Sfinţilor. Să spunem un lucru mai mare: să ne aducem pe noi jertfă lui Dumnezeu, mai mult chiar, să ne jertfim în fiecare zi, şi pe noi pe orice mişcare a noastră. Pe toate să le primim pentru Cuvântul: să-i urmăm pătimirea prin pătimiri, să-i cinstim sângele prin sânge, să ne urcăm bucuroşi pe cruce! Sunt dulci pricinile, chiar dacă sunt dureroase foarte, căci pătimirea cu Hristos şi pentru Hristos este mai plăcută decât desfătarea cu alţii. Dacă eşti Simon Cirineanul, ridică crucea şi urmează! Dacă eşti împreună răstignit, ca tâlhar, cunoaşte cu evlavie pe Dumnezeu! Şi dacă acela s-a socotit în rând cu nelegiuiţii, datorită ţie şi păcatului tău, îndreptează-te tu din pricina lui! Închină-te celui care s-a spânzurat pe lemn; foloseşte şi tu ceva de la răutate: cumpără cu moartea mântuirea; intră împreună cu Hristos în rai, ca să cunoşti de la ce lucururi ai căzut! Priveşte la frumuseţile de acolo; lasă pe hulitor să moară afară cu hula lui! Şi dacă eşti Iosif din Arimateea, cere trupul de la răstignitor; să se facă a ta curăţirea lumii! Şi dacă eşti Nicodim, adoratorul de noapte al lui Dumnezeu, îngroapă-L cu miruri; şi dacă eşti vreuna dintre Marii, dacă eşti cealaltă Marie, dacă eşti Salomeea, dacă eşti Ioana, plângi la mormânt dis-de-dimineaţă! Vezi tu primul piatra răsturnată, poate şi pe îngeri şi pe Însuşi Iisus! Grăieşte ceva, ascultă glasul! Dacă auzi:Nu te atinge de Mine, stai departe, adoră Cuvântul şi nu te întrista, căci ştie El cui să se arate mai întâi! Înnoieşte învierea! Ajută Evei care a căzut cea dintâi! Ajut-o să îmbrăţişeze ea cea dintâi pe Hristos şi să-l arate ucenicilor! Fă-te Petru, sau Ioan, dă fuga la mormânt, aleargă întru întâmpinare, alergând împreună, întrecându-te cu întrecerea cea bună! Şi dacă, cu toată graba ta, vei fi lăsat în urmă biruie cu râvna, nu privind aplecat peste mormânt, ci intrând în el! Şi dacă nu vei fi de faţă, cum nu a fost Toma, atunci când erau adunaţi împreună cu ucenicii cărora li se arătase Hristos, să nu fii necredincios, când Îl vei vedea! Şi dacă nu vei crede, crede acelora care îţi spun şi dacă nu crezi nici acestor spuse, crede semnelor cuielor! Dacă se coboară în iad, coboară-te şi tu împreună cu El! Cunoaşte şi tainele cele de aici ale lui Hristos, cunoaşte care este Iconomia îndoitei Lui coborâri, care este raţiunea ei, anume: îi mântuieşte pe toţi cei de aici pur şi simplu, sau mântuieşte şi aici tot pe cei credincioşi? Şi dacă se va sui la cer, suie-te şi tu împreună cu El. Alătură-te îngerilor care îl petrec, sau care îl primesc! Porunceşte porţilor să se ridice, să se facă mai înalte prin pătimire! Celor care stau în cumpănă, din pricina trupului Lui şi a semnelor pătimirii Lui, semne cu care se urcă la cer, deşi nu s-a pogorât cu ele de acolo şi pentru care raţiune se întreabă: Cine este acest Împărat al slavei? , răspunde-le că Domnul este tare şi puternic în toate câte a făcut şi face pentru noi, şi în războiul şi în semnul de biruinţă de acum, care a fost ridicat pentru omenire. Şi la îndoita întrebare, răspunde tot îndoit. Şi dacă se vor minuna, zicând după dramaturgia lui Isaia: „Cine este acesta care a venit din Eden?” şi din cele pământeşti? Sau: cum de sunt înroşite de sânge hainele celui fără de sânge şi fără de trup, ca ale unui tescuitor de struguri şi care a călcat cu picioarele un întreg teasc de struguri? Te pune înaintea frumuseţii hainei trupului care a pătimit şi care s-a împodobit cu pătimirea şi a strălucit cu Dumnezeirea decât care nimic nu este dorit mai cu aprindere şi mai frumos la vedere.” [Cuvântare la Sfintele Paşti, 23, 24, 25, din volumul Sfântul Grigorie De Nazianz, „Opere Dogmatice", Editura Herald, Bucureşti, 2002, trad. Pr. Dr. Gheorghe Tilea, p. 83-86 din care vom cita în continuare].

Trebuie să recunoaştem că apropierea textului către auditor se face prin exemplificările cele mai nimerite, cele mai la îndemâna credincioşilor. Nici o forţare de normă retorică, nici o comparaţie fără sens, nici o icoană a compătimirii cu Hristos lipsită de capacitatea de a putea fi asumată. Pentru că întreaga Săptămână a patimilor, la modul în care este construită liturgic şi mai apoi descoperită omiletic, cheamă la această compătimire cu Hristos, la această capacitare a organismului bisericii la virusul indiferenţei faţă de o aşa de mare dramă ca aceea a Mântuitorului. Dialogul dramatic, dintre îngeri şi Înviatul care străbate porţile Cerului, devine astfel miez de lumină în tâlcuirea pe care creştinul trebuie să şi-o construiască în jurul conştientizării Învierii. Astăzi cred că pentru preoţi ar fi utilă lectura textului pentru a înţelege şi sluji cu înţelegere gesturi şi scrutinuri verbale care pot să-i pară depăşite. O relectură a textului Slujbei Învierii nu trebuie realizată în grabă şi numai cu tipicul în mână cu doar câteva momente înainte de ora începerii Utreniei celei Binecuvântate. Ci trebuie înţeles fundamental că textul acesteia se naşte din textele prăznuirilor din Săptămâna Patimilor, că nu poţi gusta dulceaţa Învierii dacă nu ai tescuit mustul lacrimilor din Săptămâna Patimilor. Fidelizarea mesajului către comunitatea creştină pe care o păstorim nu se poate naşte din exegeza de conjunctură, ci ea trebuie crescută organic din toată propunerea, dramatică, ce o conţine Evanghelia şi liturgicul Bisericii. „Şi acum trebuie să ne rezumăm cuvântarea aşa. Am fost făcuţi ca să primim binefaceri. Am primit binefaceri fiindcă am fost creaţi. Ni s-a încredinţat raiul, ca să ne desfătăm. Am primit o poruncă, ca prin păzirea ei să ne facem vrednici de cinste, nu fiindcă nu ar fi ştiut Dumnezeu cele ce aveau să se întâmple, ci fiindcă aşeza legea liberei noastre voinţe. Am fost înşelaţi, fiindcă am fost invidiaţi. Am căzut, fiindcă nu am ascultat. Am postit, fiindcă nu am postit atunci când ne-au răpus de lemnul cunoştinţei. Căci porunca este veche şi deodată cu noi, fiind o învăţătură pentru suflet şi o înfrânare a desfătării, care cu cuviinţă ni s-a rânduit, pentru ca ceea ce am pierdut, fiindcă nu am păzit, să dobândim păzind. Am avut nevoie de Dumnezeu care să se întrupeze şi apoi să moară, ca să rămânem noi vii; am murit împreună cu El, ca să ne curăţim. Am înviat împreună cu El, fiindcă am murit împreună cu El. Ne-am preamărit împreună cu El, fiindcă am înviat împreună cu El.”[Cuvântare la Sfintele Paşti, 28, p. 89]Un alt aspect al construcţiei tâlcuirii Paştelui este cel apologetic. În Cuvântarea sa Sfântul Grigorie îl dezvoltă amplu. Reţinem însă un text care, până astăzi, ne pare cel mai reliefant la acest aspect: „Nu crezi în Dumnezeirea Lui? Aceasta n-au făcut-o până nici demonii, o, tu, şi decât demonii mai necredinciosule şi decât iudeii mai necugetatule! Aceia au socotit numirea de Fiul drept o vorbă, care îl arată de egală cinstire şi nu-i mărturiseşti nici Dumnezeirea. Era mai bine dacă te tăiai împrejur şi dacă erai îndrăcit, ca să spun şi ceva de râs, decât între netăiere împrejur şi sănătate şi să trăieşti ca un nelegiuit şi fără de credinţă în Dumnezeu. Dar războirea cu aceia sau să se sfârşească, dacă până la urmă îşi vor reveni în minţi, sau să se amâne, dacă nu vor voi şi vor rămâne mai departe în starea lor de spirit de acum. În ce ne priveşte, noi nu ne vom teme de nimic, fiindcă ne luptăm pentru Treime cu ajutorul Treimii.” [Cuvântare la Sfintele Paşti, 27, p. 88] Nu este aici vorba de discursuri anti-evreIeşti sau anti-păgâneşti, ci de descoperirea verticalităţii unei fidelizări a mărturiei în raport cu dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu. Cel care nu moare moartea Lui, ci moartea noastră, pentru ca Moartea să ni se facă Viaţă. În contextul omiliei de astăzi puţini am avea curajul să tensionăm discursul omiletic cu astfel de cuvinte. Cuminţei şi căldicei, abordarea temelor noastre o facem irenic şi neatent la riscurile pe care pierderea unor caractere de fond din predică le pot induce forţei convertitoare a mesajului nostru.

Cum altfel ar fi putut transmite aceste gânduri relevatoare asupra adâncimilor Prăznicului şi realităţii ce-l ţine într-însul: „Multe au fost, într-adevăr, minUnile vremii de atunci! Dumnezeu răstignit, soare întunecat şi iarăşi aprins, căci se cuvine ca şi zidurile să pătimească împreună cu Ziditorul, catapeteasmă ruptă, sânge şi apă curse din coastă, sânge ca din om, apă ca din ceea ce este mai presus de om, pământ cutremurându-se, pietre despicându-se din pricina pietrei [celei din capul unghiului, n.NC.], morţi înviind pentru credinţa în învierea cea de apoi şi de obşte, semnele de la mormânt, întâmplările de după mormânt, pe care cine le va lăuda după vrednicie? Dar nici una nu este ca minunea mântuirii mele! Puţine picături de sânge reclădesc întreaga lume şi se fac pentru toţi oamenii asemeni cheagului pentru lapte, închegându-se împreună şi adunându-se în una.” [Cuvântare la Sfintele Paşti, 29, p. 89]

Remarcabil final, care apropie Învierea lui Hristos de minunea propriei noastre învieri. Atent şi distins, Sfântul Capadocian mângâie poporul, discerne culturii acestuia acele gânduri necesare înţelegerii unei perioade din anul bisericesc plină de bucurii şi tristeţi radioase. De ce ar fi altfel astăzi dacă nu doar din negrija noastră de a ne redescoperi sursele gândirii patristice a evenimentelor ce le străbatem. Să mângâiem dar poporul binecredincios prin pregătirea noastră, sufletească şi în cuvânt. De dragul învierii omiliei celei vii!

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula, Telegraful Român, nr. 15-16/2009