Viaţa. Se naşte la Arianz, aproape de Nazianz, pe la 329-330, ca fiu al episcopului Grigorie – numit cel bătrîn – fost mai înainte adept al sectei hypsistarienilor. Mama sa, Nona, creştină pioasă şi de o rară energie, contribue la convertirea soţului (325) şi capătă pe fiul Grigorie în urma unor calde rugăciuni către Dumnezeu. Ea are o mare influenţă asupra rmării sufleteşti a fiului ei, aşa cum au Emilia şi Macrina cea Tînără asupra lui Vasile. Grigorie are un frate: Cezar, me­dic învăţat, şi o soră Gorgonia. Sf. Grigorie primeşte pregătirea elementară în casa părinţilor săi. Face apoi studii la Cezareea  Capadociei,  unde cunoaşte pe viitorul  său  prieten Sf. Vasile, apoi la Cezareea Palestinei, bogată prin biblioteca şi amintirile lui Origen, la Alexandria şi în fine la Atena „cea de aur”. La Atena are ca profesori pe Himeriu şi Proheresiu. Viaţa de student, prietenia trainică ce încheagă aci pentru tot­deauna cu Sf. Vasile, succesele la studii, renumele lui şi al prie­tenului sînt povestite amănunţit în operele sale autobiografice: Despre viaţa sa şi Necrolog la moartea Sf. Vasile. Stă la Atena aproximativ 8-9 ani (pînă în 358-359?). Se întoarce în patrie unde e botezat. După botez, probabil, e chemat de Sf. Va­sile la mînăstirea înfiinţată de acesta pe malul Irisului în Pont. Aci lucrează cu prietenul său la alcătuirea primei Filocalii. Grigorie e plin de dorul de a se face monah. Dar tatăl său şi credincioşii din Nazianz îl cheamă pentru a colabora cu bătrînul episcop. E hirotonit preot, împotriva voinţei sale, probabil la Crăciunul anului 361. În urma acestui «act tiranic», Sf. Grigorie fuge în Pont, la Sf. Vasile, de unde revine, după stăruinţele tatălui său, Ia Paştele anului următor, cu care prilej rost­eşte o celebră cuvîntare, cunoscută sub numele de «Despre fuga sa» în care justifică plecarea sa: nepregătirea pentru o taină aşa de mare ca preoţia. Acum primeşte să ajute pe tatăl său în pastoraţie. În 371 este făcut de Sf. Vasile episcop de Sasima, pentru a rezista lui Antim de Tiana. Sf. Grigorie nu s-a dus la Sasima, probabil, niciodată, atît pentru că o asemenea misiune l-ar fi stingherit în dorurile sale după viaţa contempla­tivă, cît şi pentru că localitatea Sasima i se părea insuportabilă. El vorbeşte de a doua violenţă ce i s-a făcut de Sf. Vasile şi tatăl său, bătrînul Grigorie. În anul 374, după moartea tatălui său şi a mamei sale, Sf. Grigorie se retrage în mînăstirea Sf. Tecla, la Seleucia, în Isauria. La stăruinţa unei delegaţii de ortodocşi venită de la Constantinopol, în 378, după moartea îm­păratului Valens, şi la îndemnul Sf. Vasile, Sf. Grigorie pleacă, în 379, la Constantinopol spre a regrupa şi reface Biserica ortodoxă de acolo. El deschise o capelă în casa unei rude, unde oficia şi rostea predicile sale aşa de gustate. Viaţa sa exemplară şi talentul său oratoric deosebit grupară în jurul lui elita intelectuală a Capitalei. În capela aceasta, numită în mod sim­bolic, Învierea, Sf. Grigorie rosti cele cinci Cuvîntări teologice, care i-au adus, mai tîrziu, numele de Teologul. Isbînda sa misionară contra arienilor-anomei creştea. Dar bunătatea sa i-a adus şi neplăceri, ca aceea provocată de încercarea nereuşită a lui Maxim Cinicul de a uzurpa prin viclenie şi complot scaunul episcopal al Capitalei. Munca lui, virtuţile lui de monah cu viaţă severă, succesele lui misionare contra ereticilor au dus la instalarea lui oficială ca episcop a cetăţii de către însuşi împăratul Teodosie la 27 noemvrie 380. Sinodul II ecumenic, care se deschide în mai 381 la Constantinopol, confirmă alegerea Sf. Grigorie ca episcop de Constan­tinopol şi el fu instalat de Meletie al Antiohiei. După moartea acestuia, care surveni între timp, Sf. Grigorie fu chemat la preşedinţia sinodului probabil graţie prestigiului său crescînd sau graţie Canonului 3 al acestui sinod, care prevedea primatul de onoare al episcopului de Constantinopol. Sosirea episcopilor egipteni şi macedoneni, întârziaţi, a pus problema canonicităţii alegerii Sf. Grigorie. I se reproşa că el era deja episcop de Sasima. Sf. Grigorie îşi dădu demisia şi, după o cuvîntare de rămas bun către Biserica din Constantinopol, plecă, în iunie 381, în Capadocia. Veni la Nazianz, unde conduse cîtva timp treburile episcopiei, încă vacantă. După ce în 383 hirotoni aci ca episcop pe o rudă a sa, Eulalius, Sf. Grigorie se retrase la locul său natal, Arianz, unde-şi petrecu ultimii ani ai vieţii în rugăciune, studiu şi facere de poezii. A murit probabil la 389 sau 390, în vîrstă de aproximativ 60 de ani.

Sf. Grigorie e una din cele mai mari podoabe ale literaturii şi gîndirii patristice. Dacă, spre deosebire de Sf. Vasile, Sf. Gri­gorie nu era înzestrat cu calităţile omului de acţiune, ci avea un temperament nehotărît şi o sensibilitate excesivă, el poseda un deosebit simţ al problemelor teologice, o mare înclinare pentru viaţa ascetică, o înaltă nobleţe sufletească şi un excepţional talent oratoric şi literar.

Opera Sf. Grigorie de Nazianz sau Teologul e întinsă, bo­gată şi variată. Cuprinde 4 volume din P.G. 35-38. E scrisă în proză şi versuri. Această operă se împarte în Cuvîntări, Poe­me şi Scrisori.

Cuvîntările sau discursurile (P.G. 35-36) în număr de 45 se întind, cronologic, de la 362 Ia 383. Dintre aceste cuvîntări, una singură poate fi socotită exegetică: a 37-a, la Matei 19, 1-12, despre căsătorie şi feciorie, deşi autorul nostru era un exe­get de autoritate, şi o singură cuvîntare morală: a 14-a, Des­pre dragostea faţă de săraci. Majoritatea cuvîntărilor sînt cu caracter dogmatic, liturgic şi ocazional. Le putem adică îm­părţi în: 1) Cuvîntări dogmatice; 2) Cuvîntări la sărbători mari; 3) Necrologuri; 4) Panegirice în cinstea sfinţilor; 5) Cuvîntări ocazionale.

1. Cuvîntări dogmatice: Cinci cuvîntări teologice (27-31, P.G. 36), desemnate de autor însuşi cu numele de: Cuvinte teologice¹, rostite în 380 la Constantinopol, în Capela Învierii, contra arienilor.

¹ Cea mai bună ediţie este aceea a lui A. J. Mason, Cambridge, 1899, cu o introducere şi comentar subliniar.

Cuvîntarea I tratează despre condiţiile nece­sare studiului teologiei. Vorbirea despre Dumnezeu nu poate fi făcută de oricine, în faţa oricui şi tratînd despre orice. Teo­logia cere o înaltă puritate morală şi duhovnicească. Învăţătura despre Dumnezeu, Sf. Treime, Întrupare, mîntuire, Sf. Taine, e socotită dogmă şi asupra ei nu se poate filosofa. Dar învă­ţătura despre lume sau lumi, despre materie, despre suflet, despre firile intelectuale superioare şi inferioare, despre înviere, despre judecată, despre răsplată, despre patimile lui Hristos se poate filozofa. A reuşi în discuţia unor asemenea probleme, e lucru folositor, a nu reuşi nu e o primejdie.

Cuvîntarea II vor­beşte despre Dumnezeu în sine: existenţa, firea şi atributele Lui. Dumnezeu nu poate fi cunoscut pe cale raţională (contra lui Eunomiu). Despre Dumnezeu se poate şti sigur numai că există, dar ce este El în sine, nu se poate cunoaşte. Existenţa lui Dumnezeu se dovedeşte cel mai bine prin făpturile lumii văzute, sau, cum zice Sf. Grigorie, prin partea de dinapoi a lui Dum­nezeu.

Cuvîntările III şi IV tratează despre Fiul, despre deo-fiinţimea lui cu Tatăl şi combat obiecţiunile şi textele biblice opuse de arieni.

Cuvîntarea V vorbeşte despre Sf. Duh, care e a treia persoană a Dumnezeirii, existînd nu prin naştere, ci prin purcedere; două cuvîntări: 20 şi 32, care tratează despre cali­tăţile teologului, se ridică împotriva maniei de a teologhisi a orientalilor. Cuvîntarea 32 e intitulată: Despre moderaţia în discuţii şi că despre Dumnezeu nu poate discuta oricine şi în orice moment (P.G. 36). Cuvîntări la sărbători mari; a 38-a la Naşterea Domnului (25 Dec. 379), a 39-a şi a 40-a la Bo­tezul Domnului; a 1-a şi a 45-a la învierea Domnului; a 41-a la Rusalii; aceste cuvîntări, pline de idei teologice, sînt de o rară înălţime religioasă şi literară.

2. Cuvîntări-Panegirice în cinstea sfinţilor: a 15-a în cinstea Macabeilor, a 24-a în cinstea lui Ciprian de Antiohia, în care Sf. Grigorie confundă pe Sf. Ciprian de Cartagina cu magicia­nul şi apoi martirul Ciprian de la Antiohia; a 21-a în cinstea Sf. Atanasie.

3. Cuvîntări-Necrologuri, în număr de patru: a 7-a la moar­tea fratelui său Cezar, a 8-a la moartea surorei sale Gorgonia, a 18-a la moartea tatălui său, a 43-a la moartea Sf. Vasile. Sf. Grigorie e creatorul acestui gen literar în literatura patristică; modelele sale au fost laudele-encomia din literatura păgînă.

4. Două invective – Cuvinte de înfierare – 4,5, Contra lui Iulian Apostatul, scrise în 363, după moartea lui Iulian, dar ne­rostite. Aceste cuvîntări, unice în genul lor, apăra superiorita­tea creştinismului faţă de păgînism şi critică sever; unele mă­suri odioase luate de împăratul apostat.

5. Cuvîntări în ocaziuni personale. Dintre acestea merită să fie menţionate: a 2-a, numită: Cuvînt de apărare pentru fuga sa în Pont, sau mai pe scurt: Despre fugă (P. G. 35), cuvîntare rostită cu prilejul întoarcerii sale din Pont, după ce fusese hirotonit preot şi fugise de această cinste. Probabil rostirea ei a avut loc la Paştele anului 362. Cuvînta­rea e un adevărat tratat despre preoţie, în care arată răs­punderea, maiestatea, dar şi caracterul înfricoşător al aces­tei zguduitoare taine şi misiuni. Cuvîntările 9, 10 şi 11 sînt în legătură cu alegerea sa ca episcop, în 371; Cuvîntarea 36 e rostită la Constantinopol puţin după încercarea neisbutită a lui Maxim Cinicul şi după instalarea lui de către împă­ratul Teodosie. Cuvîntarea 42 este predica de despărţire de credincioşii săi după demisia din postul de arhiepiscop al Constantinopolului. E rostită în faţa celor 150 de episcopi ai sino­dului II ecumenic şi în faţa întregei sale turme ortodoxe.

Opera poetică a Sf. Grigorie e întinsă şi variată. Ea a fost elaborată în singurătatea de la Arianz între 383 şi 389-390. Scopul poeziei gregoriene e multiplu: să scoată întărire şi învăţătură pentru sine şi pentru alţii din viaţa trăită, să desfete pe tinerii creştini servindu-le dogmele prin dulceaţa artei, să cornbată pe eretici, îndeosebi pe apolinarişti, care se foloseau de poezie în propaganda lor, să demonstreze păgînismului că şi creştinii mînuesc arta poetică, în fine ca autorul să se mîngîie ca lebăda bătrînă, povestindu-şi sieşi sborul aripilor sale (Pentru versurile sale 1-57, P.G. 37, 1329-1333). Sf. Grigorie a scris 507 poezii cu un total de aproximativ 18.000 versuri împărţite de maurini în două cărţi: I. Poeme teologice în două secţii: a) dogmatice (38), b) morale (40); II: Poeme istorice în două secţii: a) despre sine (206); b) despre alţii, cele mai multe scurte epigrame (94) şi epitafe (129). Poemele teologice cîntă cel mai adesea puterea, slava şi bunătatea divină, dar mai ales Sf. Treime. Cele mai reuşite sub raportul formei sînt poemele istorice, din care cele autobiografice au un veritabil parfum liric, cel mai adesea cu o notă profund elegiacă. Elementele autobiografice au o deosebită importanţă pentru  reconstituirea vieţii poetului, şi a fizionomiei unora din capitolele de seamă ale culturii şi moralei timpului. Poemul despre Viaţa sa, în 1949 de iambi, e conceput aproape ca o dramă. S-a atribuit Sf. Grigorie şi o tragedie: Hristos suferind, dar aceasta e o operă bizantină din sec. XI sau XII.

Scrisorile Sf. Grigorie (P. G. 37), foarte importante prin forma şi arta lor, în număr de 245, sînt aproape din aceeaşi epo­că cu poeziile (383-389-390), cu excepţia scrisorilor 51-54, scrise în jurul anului 365, şi în care e vorba de o colecţie epistolară a lui Vasile şi a lui Grigorie pregătită de acesta din urmă. Unele dintre ele au caracter dogmatic: 101, 102 adresate preo­tului Cledoniu şi 202 adresată lui Nectarie, sînt cîte-trele în­dreptate contra apolinarismului. Scrisoarea 51 adresată lui Nicobul prezintă teoria artei epistolare, pe baza acestor trei prin­cipii: 1. concizie, 2. claritate, 3. graţie (scris. 51 P. G. 37, 105, 108).

Testamentul Sf. Grigorie (P. G. 37) făcut în 381, la Constantinopol, lasă toată averea pe seama Bisericii din Nazianz, spre a fi întrebuinţată în folosul săracilor.

Doctrina Sf. Grigorie are o importanţă deosebită atît prin precizia şi claritatea formulelor, cît şi prin progresul ei faţă de aceea a contemporanilor.

Sf. Grigorie are o interesantă teorie a cunoaşterii lui Dumnezeu, care, în liniile ei mari, nu se deosebeşte de a celorlalţi Capadocieni. Legea naturală şi privirea noastră asupra lumii ne arată că există Dumnezeu, Cauză crea­toare şi susţinătoare a lucrurilor. Existenţa şi ordinea lumii nu pot fi produsul întîmplării, ci opera lui Dumnezeu. Raţiunea cea de la Dumnezeu înnăscută nouă tuturor, prima lege în noi, ne duce de la cele văzute la Dumnezeu. Dar nimeni nu ştie ce e Dumnezeu în firea şi în fiinţa sa. Vom şti aceasta atunci cînd elementul divin din noi: mintea şi raţiunea noastră, se va uni elementului înrudit, cînd chipul se va ridica la arhetip (Cuv. 2 teol. 17.).

Grigorie e clasic şi normativ cu privire la adevărurile despre Sf. Treime şi despre Întruparea Domnului. Sf. Gri­gorie e teologul prin excelenţă al Sf. Treimi. El stabileşte, cel dintîi, definitiv, raporturile dintre persoanele Sf. Treimi şi specificul fiecăreia din ele: Tatăl, Fiul şi Sf. Duh au comun: fiinţa, necrearea şi dumnezeirea; Fiul şi Sf. Duh au comun faptul că sînt din Tatăl; Tatăl are specific nenaşterea (άγεννησία), Fiul are ca specific naşterea (γέννησις), iar Sf. Duh are ca specific purcederea (έκπόρευσις).

În hristologie, Sf. Grigorie susţine unitatea persoanei în Hristos. Acesta s-a golit de ceea ce era şi a luat ceea ce nu era; dar El n-a devenit doi, ci a ţinut să fie unul din doi. Cele două firi: divină şi umană ale Mîntuitorului sînt unite nu după har, aşa cum susţineau cei ce interpretau greşit adevărul Întru­pării Domnului, ci după esenţă, και ούσίαν. Ca o consecinţă a acestui fapt, Sf. Fecioară Maria e Născătoare de Dumnezeu.

În soteriologie, Sf. Grigorie de Nazianz îmbrăţişează teoria satisfacţiei, potrivit căreia Hristos s-a făcut pentru noi păcatul însuşi şi blestemul însuşi; întru atît s-a smerit (Cuv. 37, 1, P. G. 36, col. 284 A.). Deosebirile sociale vin din păcat; păcatul a făcut şi face că unii oameni sînt liberi, alţii robi, unii bogaţi, alţii săraci. La început toţi oamenii au fost liberi şi egali. Dra­gostea de aproapele restabileşte starea naturală: «Priveşte la egalitatea de la început, nu la împărţirea de mai de pe urmă: ia seama nu la legea celui mai puternic, ci la aceea a Creatorului. Dă ajutor firii, după putere, cinsteşte vechea libertate, ruşinează-te de tine însuţi, acoperă cu neamul tău necinstea» (Cuv. 14, 26, P.G. 35, col. 892 B) (H. Eibl, Augustin und die Patristik, 1923, p. 278-279). Sf. Grigorie de Nazianz care enumeră şase feluri de botez: 1) al lui Moise sau cel din apă; 2) al lui Ioan sau al pocăinţei; 3) al lui Iisus sau al Duhului; 4) al martiriului sau al sîngelui; 5) al lacrimilor şi 6) al focu­lui în viaţa cealaltă (Cuv. 39, 17, 19, P. G. 36, col. 353 C, 356 A, 357 C), compară pocăinţa cu botezul lacrimilor. El e adeptul realismului euharistic.

Sf. Grigorie e un mare susţinător al culturii clasice şi al culturii în general, aşa cum o arată în toate lucrările sale, îndeosebi în cuvîntările IV şi V contra lui Iulian Apostatul, în piesele autobiografice şi în multe din scrisorile sale.

Caracterizare. Sf. Grigore de Nazianz este un scriitor de mîna întîia a perioadei II patristice şi al sec. IV. Uneori el afectează stilul şcolilor retorice ale timpului; dar adesea, el păstrează o originalitate aleasă în procesul de compoziţie lite­rară şi în stil. El afirmă că o idee inexpresivă e ca un para­litic.

Sf. Grigorie a scris în toate genurile literare ale timpului, în proză şi în versuri; el a creat genurile literare ale auto­biografiei şi necrologului; pentru necrolog s-a inspirat, parţial, din genul literar păgîn al encomionului. El e creatorul propriu zis al poeziei creştine în amploarea şi măreţia ei clasică.

Sf. Grigorie este unul din cei mai mari teologi ai sec. IV într-un anumit sens cel mai mare teolog al acestui secol. Desigur el n-a atins în întregime şi n-a epuizat tematica teologiei tratate. În cosmologie, antropologie, hristologie, Sf. Taine, eshatologie, el nu e complet, dar prin cele cinci «Cuvîntări teologice» şi prin altele, el a elaborat şi a formulat învăţătura ortodoxă clasică despre Dumnezeu şi despre Sf. Treime. El este teologul consacrat al Sf. Treimi în Răsărit. De aceea sinoadele III şi IV ecu­menice l-au proclamat cel Mare şi Teologul. În cugetarea sa teologică, Sf. Grigorie se serveşte de metoda suplă a îmbinării elementelor Revelaţiei şi Tradiţiei cu idei şi demonstraţii filo­sofice, în speţă platonice şi neoplatonice, deşi autorul nostru, în principiu, detestă sistemele filosofice. Cugetarea sa nu este o filosofie abstractă, ci o frământare profundă care se foloseşte de toate mijloacele accesibile credinţei şi raţiunii umane.

Sf. Grigorie a influenţat mult teologia contemporană şi ulterioară.

Autorul nostru e unul din cei mai mari predicatori şi oratori ai sec. IV. Cuvîntările sale pregătite sau improvizate dovedesc nu numai o aleasă formaţie retorică la şcolile profane ale timpului, ci şi un remarcabil talent personal. Specificul retoricei lui Grigorie este asianismul moderat. Ieronim zice că el preţuia arta oratorică a lui Polemon. Sf. Grigorie a ajuns devreme clasic în  domeniul elocinţei.  El e comentat  începînd   din sec. V  (Ed. Norden, Die antike Kunstprosa, zweiter Band, 1923, p. 562-569).

Sf. Grigorie de Nazianz este un mare poet al Bisericii şi al creştinismului. El s-a folosit de vers nu numai spre a exprima sentimente şi atitudini personale, ci şi pentru a îmbrăca în ele idei teologice sau filosofice, care, sub forma aceasta, puteau circula mai uşor.

Sf. Grigorie de Nazianz a fost un mare şi frămîntat păs­tor sufletesc, cu o conştiinţă deosebit de exigentă. Sublimul preoţiei l-a  înfricoşat într-atît, încît a fugit după hirotoni­rea lui în preot. Idealul preoţiei şi obligaţiile care decurg din înjugarea cu acest ideal sînt arătate măiestrit în tra­tatul său Despre preoţie (intitulat Despre fuga sa în Pont). Acest   tratat,   model  şi isvor de inspiraţie pentru tratatul Despre  preoţie al Sf. Ioan Gură de Aur şi pentru acela (Carte de pastoraţie) al Sf. Grigorie cel Mare, defineşte preo­ţia ca «arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor». Ceea ce caracterizează, în primul rînd, misiunea preoţească, este o chemare de sus şi o pregătire morală şi duhovnicească deasupra oricărei cri­tici, strălucind ca model pentru toţi cei ce privesc la preot. Preotu­lui i se cere, în al doilea rînd, o aleasă pregătire teologică şi ştiinţifică, fiindcă el – spre deosebire de toţi oamenii de pe pămînt – conducînd suflete de diferite vîrste, de diferite for­maţii, de diferite grade de cultură, de diferite temperamente, trebue să facă faţă nevoilor fiecăruia dintre credincioşii săi, iar, pe deasupra, să ţină piept atacului coalizat al duşmanilor numeroşi, perfizi şi neînduplecaţi ai Bisericii, începînd cu păgînii şi sfîrşind cu ereticii şi cu unii din proprii săi credincioşi ortodocşi.

Autorul nostru a fost un temperament delicat, sensi­bil, frămîntat, uneori prins în contradicţiile de neînvins ale dorinţei sale de a lucra în Biserică şi rîvna de a se desăvîrşi în locuri retrase. O notă preţioasă a caracterului Sf. Grigorie este sentimentul său de prietenie. Niciodată în lumea veche cu excepţia lui Homer, Platon şi Cicero, nu s-au scris lucruri mai înaripate şi mai pline de belşug duhovnicesc asupra prie­teniei, ca acelea scrise de Sf. Grigorie de Nazianz. Modelul prietenului ideal din copilărie şi pînă la moarte i-a fost Sf. Vasile. A fost o prietenie bogată, mereu sporită, mereu credincioasă, neîntreruptă decît rareori, dar şi atunci pentru a fi reluată cu şi mai multă fervoare.

Biserica ortodoxă prăznuieşte pe Sf. Grigorie Teologul de două ori pe an: odată singur la 25 ianuarie şi a doua oară  la 30 ianuarie, împreună cu Sfinţii Vasile cel Mare şi Ioan Gură de Aur.

Bibliografie: Ediţii: Migne, P.G. 35-38: Cuv. teol. ed. A J. Mason, 1899. Cambridge; Necrologurile Iui Cezar şi Sf. Vasile, ed. F. Boulenger, Textes et doc. 1908. Istorii lit. trad, studii şi manuale: Ieronim, De viris ill. 117; Cuvîntările teologice au fost traduse în franţ. în sec. 17, fără nume de autor: Sermons de Saint Grégoire de Nazianze, surnommé le Théologien, traduits du grec avec des notes, Paris, 1693; Paul Gallay, Grégoire de Nazianze – Les discours théologiques, Paris, 1943; Pr. Gh. Tilea şi Nicolae I. Barbu, Sf. Grigorie de Nazianz, Cele cinci Cuvîntări despre Dumnezeu, Curtea de Argeş, 1947; Pr. Ioan G. Coman, Sf. Grigorie Teologul, Cuvîntări teologice (manuscris); bucăţi alese din cuvântările Sf. Grigorie se află în Auger, în Villemain: Tableau de l’éloquence chrétienne au IV-e siècle, nouv. éd., Paris, 1891; trad. germ., de J. Röhm 1874, 1877, (25 cuvîntari), Ph. Häuser, în Bibliothek der Kirchenväter, Kempten 1928, 2 volume. Texte, alese din poezii şi scrisori: I. Coman, Geniul Sf. Grigorie de Nazianz, Bucureşti, 1937; Idem, Tristeţea poeziei lirice a Sf. Grigorie de Nazianz, Bucureşti, 1937; Paul Gallay, Grégoire de Nazianze: Poèmes et Lettres, Paris, 1941; C. Ullmann, Gregorius von Nazianz der Theologe, Gotha, 1867; A. Be­noit, Saint Grégoire de Nazianze, Marseille, 1876; E. Fleury, Saint Gré­goire de Nazianze et son temps, Paris, 1930; Michele Pellegrino, La poesia di S. Gregorio Nazianzeno, Milano, 1932; loan G. Coman, Sf. Grigorie de Nazianz despre Împăratul Iulian, vol. I, Bucureşti, 1938; Ioan I. Pulpea, Sf. Grigorie de Nazianz despre împăratul Iulian, Bucu­reşti, 1942; P. Gallay, La vie de Saint Grégoire de Nazianze, Paris, 1943; O. Bardenhewer, op. cit. III, p. 162-188; F. Cayré, op. cit., I, p. 404-411, 420-435; B. Altaner, op. cit., p. 185-189; U. Mannucci, Istituzioni di Patrologia, Parte II, epoca post-nicena, Roma, 1937, p. 68-77.

Sursa: Ioan G. Coman, Patrologie. Manual pentru uzul studenţilor Institutelor Teologice, Bucureşti, 1956, pg. 177-185.