…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Între timp, şi Vasile ajunsese preot – în vara sau toamna lui 362. Îl chemase şi-l hirotonisise tânărul episcop al Cezareii, Eusebiu. Vasile a început numaidecât o uimitoare lucrare în Biserică. Lucrul său a rodit grabnic. Toţi au rămas surprinşi şi l-au admirat. De-aceea şi toţi luau aminte la el. Asta însă n-a putut-o îndura Eusebiu şi i-a arătat dizgraţie. Norodul, când a înţeles, a fost de partea lui Vasile. L-au chemat să devină el că­petenie şi apoi episcop; să-şi facă propria sa Biserică. Primejdie, deci, să se împartă Biserica. Vasile s-a dezorientat şi s-a întristat. În ceasul acesta greu a sosit Grigorie. A văzut, a socotit, a priceput primejdia şi a hotărât:

- Vasile, numaidecât, acum, înainte să se lumineze, vom fugi amândoi pe uşa din dos la râul Irisului. Sihăstria ne aşteaptă… Pentru numele lui Dumnezeu, nu trebuie să ne facem pricină de dezbinare a Bisericii pentru nimic în lume! Chiar de ai, chiar de n-ai dreptate. Şi bineînţeles că ai… O să fugim însă numaidecât şi o să Se îngrijească Dumnezeu… Afară sunt strânşi şi gata de schismă. Să plecăm cât mai e vreme.

Vasile i-a dat ascultare şi au plecat din Cezareea. Noaptea, ca să nu-i vadă înflăcăraţii susţinători ai lui Vasile, care stăteau lângă case, gata să iasă pe drumuri, să protesteze. Căutau să-l ia cu sila pe Vasile şi să-l alunge pe Eusebiu.

Dumnezeu avea însă trebuinţă de Vasile pentru lucrare şi slujire. Întâmplările politico-bisericeşti au luat brusc o întorsătură neplăcută. În 26 iulie 363, Iulian, cel care ar fi desfiinţat creştinis­mul, a murit. O rană de suliţă persană i-a adus moartea. Degrabă i-a urmat la tron un bătrân militar, Iovian. Bun la inimă, cu bună poftă de mâncare. Îi simpatiza pe ortodocşi şi i-a ajutat numaidecât. A murit însă foarte repede, în 17 februarie 364. I-a urmat imediat la tronul imperiului de Răsărit Ualis; bărbat puternic, cugetând cele ale arienilor. Ortodocşii au îndurat de la el lucruri mai rele decât de la Iulian.

Ualis i-a prigonit, asuprit şi exilat pe ortodocşii care nu s-au plecat eresului arian. A izbutit astfel să-şi supună mai toate Bisericile locale ale Răsăritului. Mai rămăseseră câţiva creştini în Alexandria, la Atanasie cel Mare, şi în Capadocia. Prima ţintă a fost Capadocia. A fost înştiinţat că acolo lucrează doi teologi de seamă, Grigorie şi Vasile.

Grigorie abia sfârşea pe-atunci două tratate antieretice împotriva lui Iulian (Cuvântările IV şi V). Îl biciuia pe împărat, înfăţişându-l lipsit de argumente, calităţi şi posibilităţi. Şi-a orga­nizat Cuvântarea după toate regulile retoricii, cu multe hiperbole şi cu scopul de a arăta apologetic creştinilor că oricine se împo­triveşte Bisericii este antihrist şi n-are nici o şansă de biruinţă.

Precum am spus însă, de la începutul lui 364 se iscase altă furtună; de astă dată nu împotriva tuturor creştinilor, ci împotriva celor adevăraţi, împotriva ortodocşilor. Ualis şi cugetătorii de cele ariene curteni ai săi şi-au aţintit privirile spre Capadocia. Au tulburat cu adepţi bine plătiţi capitala – Cezareea, care n-avea nici un propovăduitor de seamă al cuvântului dumnezeiesc. Atunci a conştientizat Eusebiu marele gol pe care îl lăsase Vasile. Credin­cioşii aveau nevoie de cuvânt cu tărie pentru a spori în credinţa ortodoxă şi spre a se îmbărbăta în împotrivirea lor faţă de arienii rău-slăvitori. Eusebiu, îndemânatic în cele ale chivernisirii şi care rămăsese ortodox, avea în cele ale teologhisirii o neputinţă de nevindecat.

Iar starea lucrurilor din jurul lui se înrăutăţea din zi în zi. Devenea disperată pentru ortodocşi. Atunci Eusebiu s-a gândit la Grigorie, care venea adesea la Cezareea. I-a scris să se grăbească spre Cezareea, să-şi asume învăţătura, lupta contra arianismului. Grigorie i-a răspuns degrabă. I-a mulţumit, dar nu a primit. Aproape că l-a certat pe Eusebiu, care îl jignise odinioară pe Vasile. La stăruinţa necontenită a lui Eusebiu, a răspuns din nou, indicându-l pentru această slujire şi lucrare pe Vasile. Doar acesta ar putea-o scoate la capăt cu această treabă anevoie. Merse, de­sigur, şi în Cezareea. Vorbi faţă către faţă cu Eusebiu şi-i explică:

- De voieşti, voi merge eu însumi, singur, la Vasile. Se găseşte într-o mică sihăstrie, lângă râul Irisului. Vieţuieşte în nevoinţă, citind, scriind şi sfătuindu-i pe toţi câţi îl cercetează.

Eusebiu, de voie-de nevoie, a încuviinţat. Atunci Grigorie i-a scris epistolă lui Vasile, înfăţişându-i toate cu de-amănuntul. Şi după câteva zile s-a dus el însuşi spre sihăstrie. Acolo l-a înduplecat pe Vasile. L-a luat şi s-au întors împreună la Cezareea. S-au dat explicaţii. Cele vechi au fost uitate. S-a cerut iertare… îmbrăţişări… Vremuri noi pentru Cezareea, pentru Capadocia, pentru Biserică. Către sfârşitul lui 364, Vasile şi-a început numai­decât lucrarea în Cezareea. Grigorie, mulţumit, uşurat, s-a întors la Nazianz, la mica sa obşte şi la bătrânii lui părinţi.

Stelianos Papadopoulos, Vulturul rănit. Viaţa Sfântului Grigorie Teologul, pg. 65-67