Despre mizeria omului din afară

I,II, 15

Cine am fost? Cine sunt? Ce voi fi nu după mult timp? Unde ducând-o vei opri, Nemuritorule, marea Ta plăsmuire – dacă e ce­va mare, cum cred. Nefiind nimic, în zadar ridicăm, făpturi de o zi, din sprâncene. Dacă am fi numai aceasta cât apare celor mai mulţi, atunci când piere viaţa, n-aş mai avea nimic.

Juninca deschide pântecul născătoarei şi saltă şi suge ugerul dulce. La trei ani ridică jugul şi trage povara carului adăugând gâ­tul ei mare unul alt gât puternic. De îndată ce a alunecat din pântec, cerbul cu piele schimbătoare pune de îndată piciorul lângă piciorul mamei şi fuge de câinii mâncători de carne crudă şi de calul sprin­ten, şi se ascunde în adâncul desişului. Urşilor şi neamului mistre­ţilor devastatori, leilor, tigrului calm şi leopardului celui puternic numaidecât li se ridică părul de pe spate când văd fierul, freamătă şi se aruncă pe vânătorii cei puternici. Pasărea acum lipsită de pene pe aripi, dar peste puţin timp cu pene frumoase, străbate văzduhul mult deasupra cuibului. Galbena albină lasă peştera şi-şi face casa simetrică pe care o umple cu rodul ei dulce. Toate acestea sunt osteneala unei singure primăveri, iar hrana tuturor se face în mod spontan, căci mâncarea le-o dăruieşte pământul. Nu brăzdează marea crudă, nu ară, nu au nici chelari, nici paharnici. Pasărea o hrăneşte aripa repede şi fiarele le hrănesc văile; puţin se ostenesc, grija lor e de fiecare zi. Iar marele leu, cum am auzit, după ce a gustat din animalul pe care l-a omorât, se îngreţoşează de rămă­şiţele prânzului său. În unele zile mănâncă, în alte zile bea⁸⁶ dând cu putere măsură pântecelui. Atât de lipsită de greutăţi e viaţa lor: stânci şi ramuri, casa lor, sunt mereu la dispoziţia lor; sunt sănă­toase, puternice, frumoase. Dacă le mistuie o boală, îşi dau fără planşete suflarea puternică. Nu sunt plânse cu cântece de jale de unul sau altul care să li se adune de jur-împrejur şi prietenii lor nu le taie [drept amintire] şuviţe de păr. Voi spune mai mult: pier fără teamă; când moare, fiara nu tremură de nici un rău.

Priveşte acum şi neamul fricos al muritorilor: ai putea spune că nimic nu e mai meschin decât oamenii⁸⁷. Sunt rod al curgerii, iar mama m-a născut cu greu. Am fost crescut cu multe şi grele oste­neli. Mama m-a ţinut în braţe, dulce osteneală; după care mistuită de durere dorea pământul. După aceea am mers în patru picioare pe podele. După aceea m-am ridicat cu paşi tremurători, ajutându-mă şi cu mâinile. După aceea cu urme de voce nearticulată mi-am lu­minat mintea. După aceea am plâns cu lacrimi sub cei ce mi-au călăuzit educaţia. La douăzeci de ani mi-am adunat puterile şi am înfruntat ca un atlet multe nenorociri. Unele din ele sunt şi acum cu mine, altele s-au dus, iar de altele voi mai pătimi greu, ştii bine asta, suflete al meu, străbătând viaţa aceasta, târâre în care nu poţi să ai nici o încredere, scurgere sălbatică, val de mare împins încolo şi încoace de amarnice vânturi. Multe zdruncinături mi le-a prici­nuit lipsa de minte [nebunia]; altele însă mi le-a adus demonul, adversar al vieţii noastre. Căci dacă pui în cumpănă desfătările şi întristările vieţii şi tragi din mijloc greutatea, talgerul cu rele, mult mai greu, va ajunge la pământ, în timp ce acela cu lucruri bune se va înălţa în sus. Luptă, mare, ogor, greutăţi, tâlhari, averi, conţopişti, preceptori de taxe ţipători, retori, cărţi, judecători, un demni­tar ticălos: toate acestea sunt jucăriile unei vieţi mizerabile.

⁸⁶ Cf. Odiseea 11, 303.

⁸⁷ Cf. Odiseea 18, 130 sq.

Priveşte acum şi desfătările: ghiftuiala, greutatea, cântecul, râse­tele, un mormânt mereu plin de hoituri în putrefacţie, daruri de nuntă, altă nuntă dacă prima se destramă, adultere, asasini ai adul­terilor, copii, spaima bănuielii [cu privire la originea lor], frumuse­ţea – vrajă infidelă, urâţenia rea care nu inspiră frică, grijile dacă ai copii mulţi, durerea lipsei de copii, bogăţie şi sărăcie: un dublu rău, insulta, mâhnirea, o minge aruncată dintr-o parte în alta de mâini de tineri. Văzând acestea mintea mi se mistuie dacă cineva crede este foarte bun ceea ce are în el mai mult rău decât mai bine.

Nu plângi auzind câte dureri au avut şi cei dinainte? Nu ştiu dacă auzind vei lăcrima sau vei râde. Căci amândouă acestea s-au potrivit mai înainte înţelepţilor: unuia plânsul, iar altuia râsul⁸⁸, aşa cum troienii şi aheii s-au omorât aruncându-se unii asupra altora din pricina unei curviştine⁸⁹. „Luptatu-s-au cureţii şi etolienii vi­teji”⁹⁰ între ei pentru un cap de porc şi părul lui de porc⁹¹. Eacizii⁹², cântaţi într-o mare epopee [Iliada], au murit unul în mijlocul vrăj­maşilor lovit de o mână nebună, altul din desfrâu. Mare e gloria fiului Amfitrionei [Heracles], dar el, atotdistrugătorul, a fost mis­tuit de o cămaşă care i-a mâncat carnea. De-alde Cyrus⁹³ şi Cre­sus n-au scăpat de moarte rea, nici câţi până mai ieri au fost regii noştri. Iar pe tine, Alexandru, fiul şarpelui⁹⁵, care ai avut o putere de nestăvilit, te-a distrus vinul atunci când ai străbătut tot pămân­tul. Cine e mai mare între cei morţi? Ţărână şi oase numai sunt Atrid eroul⁹⁶ şi Iros cerşetorul⁹⁷, Constantin împăratul⁹⁸ şi slujitorul meu, săracul şi bogatul; e doar un singur mormânt. Cele de aici sunt aşa, iar cele de dincolo cine va putea spune ce le va aduce celor nedrepţi ziua de pe urmă? Foc mistuitor, întuneric cumplit pentru cei ce sunt departe de Lumină, viermele, aducerea-aminte veşnică de răutatea noastră. Mai bine ar fi fost, răule, să nu fi trecut prin porţile vieţii⁹⁹, iar dacă ai trecut, să te fi destrămat întreg ase­menea fiarelor, decât să ai aici atâtea dureri şi după aceasta o pe­deapsă mai rea decât cele pe care le ai aici.

⁸⁸ Antiteză clasică între Heraclit, filozoful care plânge, şi Democrit, filozoful care râde.

⁸⁹ Elena din Troia, soţia lui Menelau din Sparta, cauza războiului dintre ahei şi troieni.

⁹⁰ Cf. Odiseea 9, 529.

⁹¹ Cf. Iliada 9, 527. Aluzie la Meleagru şi vânătoarea mistreţului calidonian.

⁹² Descendenţii lui Eac, miticul fiu al lui Zeus.

⁹³ Întemeietorul Imperiului persan şi al dinastiei Ahemenizilor († 529 î.Hr).

⁹⁴ Ultimul rege al Lydiei (560-546 î.Hr.), celebru pentru bogăţiile sale.

⁹⁵ Aluzie la o tradiţie antică potrivit cărei Olimpiada, mama lui Alexandru Macedon, ar fi fost fecundată de un zeu care a luat chip de şarpe (cf. Plutarh, Viaţa lui Alexandru 2, 6; 3, 2).

⁹⁶ Agamemnon, fiul lui Atreus, regele aheilor în războiul troian.

⁹⁷ Odiseea 18, 1 sq.

⁹⁸ Constantin cel Mare (285-337).

⁹⁹ Cf. sofocle, Oedip la Colonos 1124 sq.

Unde-mi este marea slavă a omului celui întâi-născut [Adam]? A fost nimicită de mâncare [Fc 3, 1 sq.]. Unde e înţeleptul Solomon? A fost biruit de femei [3 Rg 11, 1 sq.]. Unde e Iuda, care a fost numărat împreună cu cei Doisprezece Apostoli? Pentru un mic câştig s-a acoperit de întuneric. Hristoase Împărate, rogu-Te, dă slujitorului Tău leacul relelor¹⁰⁰ şi învie-l din ele, Fericite! Un sin­gur lucru bun şi stabil este pentru muritori: speranţele cereşti prin care mai respir puţin. De toate celelalte lucruri bune m-am săturat. Toate câte trag la pământ doresc să le las muritorilor: patrie şi pământ străin, scaune şi gloria dispreţuirii lor, vecini şi străini, cucernici şi răi, oameni deschişi şi cei uneltitori în ascuns, cei cu ochi neinvidios şi cei mâncaţi pe dinăuntru de răutatea sinucigaşă. Altora le revin desfătările vieţii; eu voi fugi bucuros de ele. Vai ce viaţă e aceasta, care pare mai lungă din pricina nenorocirilor! Până când voi mai da gunoiului? pentru că orice lucru plăcut al vieţii noastre e o desfătare cu două tăişuri: înseamnă a primi şi a arunca zi de zi după o anume măsură; pentru scurt timp ele sunt în stomac iar pentru totdeauna în latrină.

¹⁰⁰ Cf. Odiseea 22, 481.

Iarăşi iarnă, iarăşi vară, una după alta primăvară şi toamnă, zile şi nopţi, năluci cu două feţe ale vieţii. Cer, pământ, mare: nimic nu e nou pentru mine, nici câte stau fixe, nici câte se rotesc de jur­ împrejurul meu. M-am săturat de ele! Dă-mi Tu altă viaţă şi lume, căci cu greu, dar bucuros, suport toate nenorocirile. Ah, de-aş fi fost mort când m-ai legat de măruntaiele mamei mele! De s-ar fi coborât întunericul peste mine de când am început să plâng¹⁰¹! Ce viaţă e aceasta? Ieşind dintr-un mormânt [pântecul matern] merg spre un mormânt; iar scos din mormânt voi fi îngropat direct în foc. Însuşi timpul cât respir e curgerea unui râu care aleargă repede, care se duce pururea şi vine mereu neavând nici o stabilitate. Totul e praf aruncat în ochii mei, ca să cad departe de Lumina lui Dum­nezeu şi, ţinându-mă de ziduri¹⁰² şi rătăcind din loc în loc, să-mi întind piciorul în afara Vieţii celei Mari. Voi îndrăzni să spun o vorbă adevărată: omul muritor e o marionetă a lui Dumnezeu¹⁰³, una din câte se găsesc în oraş. Alta e masca pusă deasupra, pe care a făcut-o mâna; dacă va fi ridicată, mă tem să nu mă arăt dintr-o dată altul. Aşa e viaţa muritorilor laşi, care se îngrijesc de speranţe de vis. Pe aceste le veţi avea după puţin.

Eu însă nu voi înceta să mă agăţ de Hristos dezlegându-mă de legăturile acestei vieţi pământeşti. Căci dublu sunt: trupul e de aici şi de aceea înclină spre pământul care-i e propriu; dar sufletul e suflarea lui Dumnezeu şi doreşte mereu şi cu putere partea mai bu­nă a celor mai presus de ceruri. Cum aleargă curgerea unui izvor, iar focul care arde cunoaşte o singură cale neschimbată: se avântă în sus. Cât de mare e muritorul! E ca un înger dacă avântându-se ca un şarpe din pielea sa multicoloră se înalţă în sus.

Săltaţi episcopii Eu am murit. Şi voi, vecini ticăloşi, nu veţi mai tremura ca mai înainte. Închideţi-vă veşnic casa cea mare a împăra­tului Celui Viu. Eu, lăsând toate, am un singur lucru: crucea, stâlp de lumină [cf. Iş 13, 21] al vieţii mele. Iar dacă voi fi ridicat de aici, mă voi atinge şi de jertfele cereşti, de care nu se apropie invi­dia – un rău pe care oamenii şi-l fac ei înşişi, dacă se poate spune aşa -, atunci când fără invidie mă voi ruga şi pentru invidioşi.

¹⁰¹ Cf. Iov 3, 11; 10, 18:sq.

¹⁰² Argonauticele 2, 199.

¹⁰³ PLATON, Legile 7, 803c.

Sfântul Grigorie de Nazianz, Poeme autobiografice, din cartea lui Jean Bernardi, Grigorie din Nazianz - Teologul şi epoca sa, Ed. Deisis, 2002, traducere de diacon Ioan I. Ică jr.