Pr. Ioan G. Coman, Două femei de elită din epoca de aur a patristicei: Gorgonia şi Macrina. Sfântul Grigorie de Nazianz şi Sfântul Grigorie de Nissa despre surorile lor, în ST, VIII, 2, 1940, pg. 89-105.

Gorgonia era fiica bătrânului Grigorie, episcop de Nazianz, şi a Nonnei. A avut doi fraţi: pe Sf. Grigorie de Nazianz şi pe Caesarie. Născută în mod sigur după Grigorie – care era cel mai în vârstă dintre fraţi – şi, negreşit, şi după Caesarie, Gorgonia nu ne este cunoscută decât din necrologul fratelui ei episcop şi dintr’o notiţă a “Vieţii Sf. Grigorie de Nazianz”, datorită preotului Grigorie. Nu se poate fixa precis data naşterii, întrucât ne lipsesc cu totul indicaţii în această privinţă. Totuşi, dacă ţinem seamă că Sf. Grigorie e născut în jurul anului 330, iar Gorgonia, ca al treilea copil, nu poate fi distanţată, în mod normal, decât cu 6-7 ani, adică dacă ipotetic admitem că ea s-a putut naşte în 336, iar dacă, pe de altă parte, considerăm că mama ei, Nonna, decedată puţin după soţ, în jurul anului 374, a asistat la moartea şi înmormântarea fiicei dragi, anterioare anului 374, putem propune – cu titlu de sugestie – ca termeni ai vieţei Gorgoniei anii 336-373 d. Hristos. Vârsta de 37 de ani corespunde relativ precis calificativelor cu care Grigorie împodobeşte pe Gorgonia .când îi exaltă frumuseţea purităţii cu care ea întrecea nu numai pe cele de o vârstă cu ea, ci şi pe femeile „bătrâne” sau, când, adresându-se bătrânului Grigorie – tatăl – îi spune că a pierdut copii, cari erau „încă în floarea vârstei”. Faptul că Gorgonia avea – la moartea ei — nepoţi, nu infirmă ipoteza noastră. În orient, în genere, fetele sunt căsătorite foarte de vreme, după ce au fost logodite cu mult înainte, uneori din chiar momentul naşterii. Gorgonia, căsătorită probabil înainte de vârsta de 20 de ani, putea să aibă, cum a şi avut, în chipul cel mai normal din lume, nepoţi. Fleury admite anul 326 ca dată a naşterii Gorgoniei. În cazul acesta, ea ar fi avut, în momentul morţii, vârsta de 47 de ani. Trebue să notăm că – după această ipoteză, Gorgonia n-ar fi fost „în floarea vârstei”, mai ales dacă ţinem seama de nevoirile ei aproape monahale, de privigherile ei prelungite şi de desele ei suferinţe. În orient, o femeie la circa 50 de ani arată – cu rarisime excepţii – foarte îmbătrânită. Grigorie de Nazianz, cu tot caracterul poetic al elanurilor sale laudative, nu putea defini ca fiind în floarea vârstei o asiată la 50 de ani! Puech crede că Gorgonia era primul în vârstă dintre cei trei fraţi, pentru că în poemul „Despre vieaţa sa”, v. 68, Grigorie ne informează că Nonna, mama lui, „dorind mult să-şi vadă în casă un băiat o făcea deoarece avea o fată! Relatarea lui Grigorie din versu 68 nu îndreptăţeşte întru nimic ipoteza lui Puech. Rugăciunea prelun­gită şi persistentă a Nonnei, care merge până la a făgădui pruncul în dar lui Dumnezeu, defineşte mai degrabă o mamă şi o casă care n-aveau copii. Pe de altă parte, Grigorie numeşte pe părinţii săi Abraham şi Sarra, iar pe sine Isaacul lor, afierosit Domnului. Nu încape, deci, nici o îndoială că Grigorie este cel mai mare dintre fraţi şi ca vârstă, iar Gorgonia se află distanţată în urmă de el cu un număr bun de ani.

Gorgonia a fost căsătorită şi a avut fii şi nepoţi. Ea s-a stabilit la Iconium cu soţul, care se pare că se numea Meletie. Copiii, în număr de cinci, au fost doi băieţi şi trei fete. Băieţii numiţi, se pare, Petru şi Foca, au ajuns amândoi episcopi, „pe­rechea de copii cea afierosită lui Dumnezeu”. Fetele se numeau, se pare, Alypiana, Eugenia şi Nonna, aceasta din urmă purtând numele bunichii.

0 problemă complicată e aceea a botezului Gorgoniei. Deşi din părinţi creştini – şi ce creştini! – Gorgonia pare să fi fost botezată de abia cu puţin timp înaintea morţii. Şi cu un botez, care – cel puţin în forma în care ni-l prezintă Grigorie – e bizar. Noi credem că cheia acestor două dificultăţi stă în sensul special pe care autorul necrologului de care ne ocupăm îl atribue la trei termeni întrebuinţaţi anume ca să reliefeze trăsăturile excepţionale ale credinţei Gorgoniei…. Dar iată textul cu pricina: „Ea (Gorgonia) avea de curând (ύπόγυιον) bunul curăţiei şi al iniţierii, pe care noi toţi îl primim de la Dumnezeu ca pe un dar obştesc şi ca temelie pentru o a doua vieaţă. Mai ales că toată vieaţa îi fusese curăţie şi desăvârşire. Avea renaşterea de la Duhul, iar siguranţa din elementele vieţii ei anterioare. Pentru a vorbi cu îndrăzneală, aproape numai ei, misterul (botezului) îi era pecete, nu har. Ea se stră­duia cu ardoare ca în toate să adaoge desăvârşirea soţului (vreţi să vă descriu într’un cuvânt pe soţul ei ? Soţul ei!, nu ştiu ce să spun mai mult), pentru ca să se afierosească lui Dumnezeu cu tot trupul, ca să nu plece desăvârşită numai pe jumătate, şi să nu rămână în urmă imperfect ceva din ale ei. Nu greşeşte făcând o asemenea cerere către Cel ce se face pe sine voinţa celor te­mători şi care duce cererile la bun sfârşit”. Ce poate să în­semne expresia «de curând», «ύπόγυιον», în legătură cu primirea tainei botezului? Că Gorgonia s’a botezat doar cu câteva zile sau ceasuri înaintea morţii? Această ipoteză este de la început exclusă prin faptul că sora lui Grigorie se vindecase de o gravă afecţiune anterioară printr’un tratament cu Sfânta împărtăşanie pe care – într-o noapte – o luase ea însăşi de pe dumnezeescul prestol amestecând-o cu lacrimi. O Gorgonie nebotezată n’ar fi avut niciodată această îndrăzneală. Botezul ei era, deci, un fapt sigur în momentul îmbolnăvirii de „paralizie a minţii şi a mem­brelor”. E regretabil că Sf. Grigorie nu ne dă nici o indicaţie cronologică asupra acestei boale. Paralizia Gorgoniei precede însă cu o bună bucată de vreme, poate cu un an, poate cu doi, poate cu mai mult, ultima ei suferinţă care i-a adus moartea. E o dis­tanţă de timp, care, dată fiind importanţa excepţională a tainei botezului la creştinii din primele veacuri, poate fi calificată de „recentă”. Botezul era pe acele vremuri un eveniment aşa de extraordinar şi cu efecte aşa de copleşitoare, încât cel ce primea această taină continua să se simtă sub puterea şi vraja ei mulţi ani în urmă. Botezatul resimţea continuu noutatea regenerării Gorgonia amânase, cu siguranţă, ea însăşi data botezului. Scrupulozitatea ei excesivă o făcea să se simtă şi să se considere mereu nepregătită, mereu ca nefiind la înălţimea înfricoşetoarei bucurii a intrării oficiale în creştinism. Amânarea se prelungea – in cazuri de hipersensibilitate a conştiinţei – până la vârsta de 30 de ani, uneori se depăşea şi acest termen. Sf. Grigorie, fratele însuşi al Gorgoniei, s’a botezat când avea vârsta de 30 de ani. Gorgonia a ţinut să-l întreacă. Ea depăşise în mod sigur şi poate de mult vârsta de 30 de ani, când a primit botezul. Fiica Nonnei era aşa de pregătită pentru sfântul botez, vieaţa ei anterioară fusese un exerciţiu aşa de neîntrerupt şi de stăruitor în purificare şi în de­săvârşire, încât această „taină aproape numai Gorgoniei singură îi fu pecetie, nu iar”. Harul şi regenerarea le câştigase şi le luase cu mult înainte dela Duhul Sfânt prin vieaţa şi faptele ei exemplare creştine. Botezul n’a făcut decât să confirme o desăvârşire şi o stare de har deja anterioare. De aceea el era „pecete, nu har”, Acesta cred că este sensul special pe care Sf. Grigorie l-a dat – pentru a sublinia starea de perfecţiune etică şi religioasă a Gorgoniei – termenilor σφραγίς şi χάρισμα. Excesul pregătirei Gor­goniei şi amânarea botezului ei până după vârsta de 30 de ani se datoresc, explică Sf. Grigorie, şi dorinţei aprinse a surorii sale de a-şi aduce soţul la acelaşi grad de desăvârşire cu ea, pentru ca să se afierosească amândoi lui Dumnezeu ca unul singur, „cu în­tregul trup” şi suflet şi pentru ca să nu rămână ceva nedesăvârşit în urma ei. E aci tactica Nonnei întrebuinţată faţă de bătrânul Grigorie.

Gorgonia a fost o soţie şi o mamă cum se găseau puţine în vremea ei, chiar printre creştine. „Lucrul cel mai frumos şi cel mai nobil a fost că ea şi-a atras şi soţul în preocupările ei, făcându-şi-l nu un stăpân absurd, ci un bun împreună slujitor. Nu numai atât, dar însuşi rodul trupului ei, copiii şi copiii copiilor ei, i-a făcut fruct ai Duhului, afierosind lui Dumnezeu întregul neam şi întreaga casă ca pe un singur suflet. Ea şi-a făcut din căsătorie un monument de laudă prin felul frumos şi graţios în care a trăit-o şi prin recolta frumoasa ce a rezultat din ea. Atât cât a trăit, ea s’a prezentat urmaşilor ca pildă a tot binele. Chemată la Domnul, ea a lăsat casei voinţa ei ca pe un îndemn tăcut, după ea”.

Am văzut mai sus că una din preocupările principale ale creştinei şi soţiei Gorgonia era desăvârşirea soţului ei, desăvârşire în pie­tate, credinţă şi fapte bune. Nu e exclus ca soţul ei, un iconian, să fi fost la început păgân, şi numai mai pe urmă, graţie zelului şi insistenţelor ei, el să se fi creştinat. E posibil să fi primit bo­tezul împreună. Pregătirea meticuloasă şi integrală a soţului pentru botez poate să fi fost una din pricinile amânării prelungite a bo­tezului Gorgoniei. În tot cazul, ardoarea Gorgoniei pentru perfec­ţiunea morală şi religioasă a soţului arată o soţie iubitoare care ţinea mult la unitatea de convingeri şi credinţă în sânul familiei; Gorgonia avusese în Nonna un viu şi hotăritor exemplu în această privinţă. Copiilor le-a dat o creştere în cel mai desăvârşit şi in­tegral spirit creştin, făcând din cei doi băeţi „o pereche de copii afierosiţi lui Dumnezeu”, care vor deveni, mai târziu, o pereche de episcopi, Despre fete ştim că Alypiana s’a căsătorit cu Nicobulus; celelalte, Eugenia şi Nonna, au intrat probabil în cinul monahal.

Gorgonia este, pentru Grigorie, sinteza celor mai superbe calităţi omeneşti, arca plină de hărnicie, de pudoare şi de înţe­lepciune, realizatoarea celor mai înalte virtualităţi ale facturii şi destinului nostru. „Cine era mai vrednică decât Gorgonia să fie văzută? Şi cine, totuşi, s’a arătat mai puţin ca ea şi s’a păstrat inaccesibilă privirii bărbaţilor? Cine cunoştea mai bine ca ea limitele tristeţii şi ale veseliei, în aşa fel ca nici tristeţea să nu pară inumană, nici dedarea la plăceri să nu apară moleşitoare, ci cea dintâi să fie rezonabilă, iar cea de a doua sobră? Ea punea cu­viinţei această normă: un amestec de umanitate şi de demnitate, Ascultaţi acestea, femei prea ostentative şi uşurele, care dispre­ţuiţi vălul pudoarei! Cine şi-a înfrânat privirile ca Gorgonia? Cine a râs cu un astfel de râs, încât şi surâsul să i separă mare lucru? Cine şi-a astupat mai mult auzul său? Şi cine, totuşi, l-a deschis cuvintelor divine? Mai mult; cine a aşezat mintea ca stăpân limbii întru rostirea hotărîrilor drepte ale Lui Dumnezeu? Cine, la fel cu ea, a impus buzelor ordine?” Grigorie enumără aci vir­tuţile clasice ale femeii desăvârşite de totdeauna. Civilizaţia pă­gână greco-latină produsese din când în când asemenea exem­plare de elită. Dar niciodată şi nicăiri ca în creştinism, femeia nu găsise posibilităţile şi mijloacele de desăvârşire; o desăvârşire care o înălţa până la Mântuitorul lumii şi o logodea cu el, Grigorie exaltă nobleţea Gorgoniei, nobleţe nu atât după naştere, cât după duhul în Hristos. Ea avusese o minunată tra­diţie în astfel de nobleţe, tradiţie adusă şi mai ales mărită de părinţii ei. „Tatăl, podoaba bărbaţilor, mama, podoaba femeilor, şi nu numai podoabă, dar şi model de virtute”. Patria Gorgoniei „este Ierusalimul cel de sus, nu cetatea văzută cu ochii trupului, ci cea văzută cu ochii minţii, cetate în care şi noi suntem înscrişi ca cetăţeni, şi către care ne silim”. Nobleţe supranatu­rală pe care n’o conferă nici blazoanele de familie, nici strălucirea perlelor sau a palatelor.

Sf. Grigorie subliniază cu atât mai mult frumuseţea morală a surorei sale, cu cât aceasta – fără a fi urîtă – nu dădea o atenţie deosebită exteriorului său, nu cultiva acea cochetărie ele­mentară a femeii de pretutindeni şi de totdeauna: „Cea slăvită în această cuvântare era lipsită de podoabe şi eleganţă, ea socotind drept frumuseţe tocmai această lipsă de podoabe”.

Cu atât mai mult, deci, în comparaţie cu Gorgonia, trebuiau înfierate acele femei „prea iubitoare de podoabe şi de eleganţă”, care nu preţuiau decât exteriorul. Nu acest fel de eleganţă, zice Sf. Grigorie, exprimă adevărata frumuseţe: „Nu aurul lucrat cu artă pentru o înfrumuseţare excesivă a împodobit-o pe Gorgonia, nu cosiţele blonde strălucitoare când în întregime, când pe dedesubt, nu frizura în spirale a părului, ticluirile savante ale histrionilor care desonorează un cap scump, nu pompa unei haine sclipitoare şi care cade bine de jur împrejur, jocurile de raze ale pietrelor preţioase şi graţiile care colorează atmosfera înconjurătoare şi luminează formele (lucrurilor), nu arta pictorilor şi prestidigitaţiile, nu frumuseţea ieftină şi coaforul inferior care lucrează împotriva creaţiunii, care ascunde făptura lui Dumnezeu sub culori înşelătoare, care sub pretextul cinstirii te umple de ruşine şi care înfăţişează chipul divin ca pe un idol de prostituţie ochilor pofticioşi, pentru ca frumuseţea mincinoasă să fure icoana firească păstrată lui Dumnezeu şi vieţii viitoare”. Această lungă enumerare a articolelor din arsenalul cochetăriei feminine nu e retorism. Eterna silinţă a femeii de a părea altfel decât cum este era şi în vremea lui Grigorie o acută actualitate. Creştinele nu erau mai puţin decât păgânele victime „involuntare” ale acestor „dulci şi nevinovate” preocupări de înfrumuseţare!

Gorgonia făcea o minunată excepţie în vremea şi în mediul ei, „Ea cunoştea multe şi felurite podoabe externe ale femeilor, dar niciuna mai preţioasă decât caracterul şi decât strălucirea ei interioară. O singură roşeaţă îi plăcea: aceea a pudoarei; o singură albeaţă: aceea a cumpătării. Sulemeneala, dresurile, tablele vii şi eleganţa curgătoare le lăsa pe seama femeilor din teatru, dela răspântii şi pe seama tuturor acelora de care pe drept se cuvine să roşeşti”. Gorgonia urmărea desăvârşirea interioară, nu pe aceea a corpului. De aceea ea a procedat foarte aspru cu trupul ei; nu s’a dedat desfătării şi plăcerilor fără frâu ale pântecelui, “acestui câine turbat şi sfâşietor” şi-a învins huma (τον χoυν) prin posturi şi prin dormire pe pământul gol. Socotea că sprijinul cel mai efectiv al sufletului era un somn minim, mai mic decât al nimănui altuia. Îşi stabilise lege că ea era netrupească.

Posturile lungi, rugăciunile, privigherile de noapte prelungite cu ziua şi cele de zi prelungite cu noaptea făcuseră din Gorgonia o fiinţă puţin atrăgătoare atât la corp cât şi la îmbrăcăminte. „O, cum sufletul stâpâneşte trupul aproape fără hrană, ca şi cum ar fi nematerial. Mai mult chiar, cum trupul e constrâns să moară înaintea despărţirii, pentru ca sufletul să-şi capete libertatea şi să nu mai fie împie­dicat de simţuri. O, nopţi fără somn, o, cântări de psalmi, o, privigheri prelungite dintr’o zi în altă zi… O, membre tinere aşternute la pământ şi asprite împotriva naturii! O, isvoare de lacrimi semănate din întristare, ca să culeagă în bucurie! O, strigăt de noapte pătrunzând prin nor şi ajungând la Dumnezeu! O, căl­dură a duhului, care, de dorul rugăciunii, înfrunţi câinii de noapte, frigul, ploile, tunetele, grindina, întunerecul!”. Toate aceste nevoiri fac din Gorgonia o „nebună” pentru Hristos. Cum putea ea, cu acest fel de vieaţa, să satisfacă obligaţiile de familie, ca soţie şi ca mamă? Am văzut mai sus că ea nutrea o profundă afecţiune pentru toţi ai ei pe cari îi dorea şi îi voia cât mai desăvârşiţi, o desăvârşire care pornea de jos, din sânul familiei, pentru a se ridica până în cerul dumnezeirii. Gorgonia unea frumuseţea celi­batului cu căsătoria, şi mintea – zicea ea – conduce admirabil şi căsătoria şi fecioria. Pentrucă era unită cu trupul, nu însemna că se despărţise de duhul; pentrucă avea drept cap pe soţ, nu însemna că nu cunoştea pe primul cap. Această atitudine reflec­tează minunata armonie a filosofiei şi a credinţei creştine pentru care desăvârşirea divină trebue să înceapă cu transfigurarea lumei şi a existenţei de aici, înţelepciunea greacă unită cu harul lui Hristos.

Dar dacă Gorgonia nu impunea prin fizicul ei, ea vrăjea, în schimb, prin excepţionala ei frumuseţe morală. Fiica Nonnei era o fântână de virtuţi. „Cine dintre bărbaţi sau dintre femei s-ar putea lăuda că a întrecut-o? Despre ea trebue spus acel mare lucru dar adevărat, anume că pe unele virtuţi le-a imitat, în altele a fost model, pe unele le-a inventat ea, iar pe altele le-a întrecut.

În nevoinţele ei virtuoase Gorgonia a întrecut nu numai pe femei, dar şi pe bărbaţii cei mai de ispravă. „O, fire femeiască tu care ai învins pe cea bărbătească în lupta obştească pentru mântuire şi care ai arătat că femininul şi masculinul sunt elemente deose­bitoare ale corpului nu ale sufletului”! Gorgonia nu căuta să pară mai mult decât era cu adevărat. Ea lucra minunat, pe ascuns, în câmpul pietăţii pentru Acela care vede cele ascunse! „N’a lăsat nimic pământului afară de trupul ei. Toate cele de aici le-a schim­bat cu nădejdile pentru dincolo. O singură bogăţie a lăsat copiilor: dorul de a o imita şi ambiţia de a se strădui pentru aceleaşi lucruri ca ea”.

Contrariu imemorialei tradiţii a majorităţii femeilor de a vorbi la infinit şi de a se amesteca, cu şi fără rost, în treburile altora, cuvântul Gorgoniei era scurt şi fapta ei precisă şi efectivă. „Cine a vorbit mai puţin ca ea, menţinându-se în margenile feminine ale pietăţii?”. Ascuţimea judecăţii ei era neîntrecută. De aceea ea era sfătuitoare nu numai a acelora din neamul ei, a acelora din aceeaşi clasă socială cu ea, dar şi a celor, cari, toţi, luau cuvintele şi îndemnurile ei drept lege indiscutabilă. „Ce era mai potrivit ca vorbele ei? Ce era mai cuminte ca tăcerea ei ? Arăta mare calm în suferinţe şi consola pe cei necăjiţi.

Gorgonia era, mai ales milostivă. „Cine, mai mult ca ea, a pus casa ei la dispoziţia celor ce trăiau după Dumnezeu, şi le-a făcut o primire frumoasă şi plină de liberalitate?… Cine a întins celor lipsiţi o mână mai generoasă?”. Căminul ei era un azil obştesc pentru cei săraci din familia ei. Tot ce avea era la îndemâna tuturor lipsiţilor. Această largheţe e o notă specifică a stilului etic al clasicismului creştin.

Ţinuta morală a Gorgoniei avea, la bază, o înflăcărată şi nesdruncinată credinţă în Dumnezeu, îndeosebi în Mântuitorul Iisus Hristos. Dacă înţelepciunea şi milostenia Gorgoniei nu puteau fi redate prin cuvinte, pietatea şi credinţa ei erau adevă­rate turnuri de foc care se înălţau spre dumnezeire. Ea cunoştea la perfecţie învăţătura creştină atât din scrierile sfinte cât şi prin propria sa putere de judecată !» Având ca părinţi un episcop şi o culme a femeilor ca Nonna, iar ca frate un tezaur de ştiinţă şi de credinţă ca Sfântul Grigorie de Nazianz, nu-i era greu Gorgoniei să fie o creştină luminată şi evlavioasă. Ea întrecea pe toţi ceilalţi prin cântarea înţeleaptă a psalmilor, prin citirea şi explicarea Scrip­turilor sfinte, printr’o memorie ageră, prin înclinarea genunchilor cu pielea Întărită de atâta privighere şi aproape făcuţi una cu pământul, prin purificarea cu lacrimi în inimă sdrobită, prin umi­linţa spiritului, prin rugăciuni înălţătoare, prin mintea ei dreaptă şi superioară. Notăm însuşirile de ordin intelectual ale Gorgoniei pe care le relevează Sf. Grigorie în această caracterizare. Aceste însuşiri – menţionate numai în treacăt – arată că în familia Nonnei nimic nu a fost neglijat pentru a se da şi fetei cultura superioară creştină a vremii, aşa cum fusese dată celor doi băieţi: Grigorie şi Caesarie. Lectura scrierilor sfinte însoţită de comentar presu­pune o serioasă şi precisă formaţiune teologică pe care Gorgonia a primit-o cu siguranţă în familie, în această familie-academie unde era reprezentată aproape toată ştiinţa timpului. Ca mulţi din cei vechi, Gorgonia se distingea şi printr’o memorie excepţională. Dar Gorgonia n ar fi fost fiica Nonnei dacă ea n’ar fi fost consumată de credinţa în Dumnezeu ca o torţă aprinsă. Nimeni n’a împodobit bisericile cu daruri ca ea, multe biserici, printre care şi aceea unde Grigorie îi rosteşte necrologul. „Mai mult; cine s’a oferit pe sine însuşi, ca ea, templu viu lui Dumnezeu? Cine a cinstit atât ca ea pe preoţi, mai ales pe tovarăşul ei de evlavie şi pe profesorul ei căruia ii revine şi meritul seminţelor frumoase, adică perechea ei de băieţi afierosită lui Dumnezeu”?

Ea dorea cu ardoare să i se risipească trupul şi, mai presus de toate cele pământeşti, punea unirea ei cu Hristos. Se străduia să se descătuşeze de lanţurile corpului şi, trecând peste noroiul vieţii de aici, să se unească cu „frumosul pur” şi să îmbrăţişeze în întregime pe Acela pe care-L iubea şi de care era iubită. Soţul ceresc a răspuns acestei iubiri înflăcă­rate a Gorgoniei încă în timpul vieţii ei pământeşti, şi intr’o împreju­rare extrem de critică pentru Gorgonia. Aceasta se îmbolnăvise foarte greu de o afecţiune pe care ajunsese să o creadă incurabilă: un fel de febră în tot corpul, o fierbere, o aprindere a sângelui, pe urmă o coagulare, o amorţeală, o paloare de necrezut, o paralizie a minţii şi a membrelor. Accesul avea loc foarte des. Toate intervenţiile medicale dăduseră greş. Nici lacriimile părinţilor, nici rugăciunile publice ale poporului nu avură nici un rezultat. Boala ajunsese a fi socotită ca neomenească. Neputând fi vindecată în niciun fel, Gorgonia recurse la „Doctorul tuturor”. Într’un miez de noapte, când durerile cedaseră puţin, ea se duse la biserică şi căzu la jertfelnic cu toată puterea credinţei. Invocă cu glas mare pe Cel cinstit pe jertfelnic, chemându-L pe toate numele Lui, po­menind toate minunile făcute de El, manifestând, în fine, o pioasă şi frumoasă îndrăzneală faţă de Dumnezeu. În aceasta, ea imita pe femeia care, curgându-i sânge, s’a atins de marginea hainelor lui Hristos. Sprijinindu-şi capul de jertfelnic, vorbi cu acelaşi glas şi cu lacrimi bogate ca femeia care a udat cu lacrimi picioarele lui Hristos, ameninţând că nu se va scula de la Sf. Masă înainte de a fi vindecată. Ungându-şi, apoi, tot corpul cu acest medicament de lacrimi, luă cu mâna o părticică din cinstitul trup şi sânge al Sfintei Eucharistii pe care amestecând-o cu lacrimi şi aplicând-o, plecă tămăduită. Întâmplarea este elocventă şi Sf. Grigorie o povesteşte cu multă satisfacţie. E caracteristică familiaritatea, în­drăzneala – textul zice „neruşinarea” – cu care Gorgonia se adre­sează şi se comportă faţă de Iisus Hristos; ea merge chiar până la ameninţare. Această intimitate cu supranaturalul e corolarul profundei ei pietăţi şi a unei mari frecventări a divinului.

Sfârşitul Gorgoniei se încadrează în aceeaşi atmosferă de intimitate cu divinul. Cerescul ei soţ a socotit-o vrednică să-şi cunoască dinainte moartea. Într’o viziune avută într’un somn foarte dulce, i-a arătat până şi ziua în care avea să plece de aici. Dumnezeu hotărîse ca ea să fie pregătită şi să nu se turbure în aşteptarea clipei supreme. Apropiindu-se ziua fixată, ea se pre­găti de moarte şi de plecare. Făcu recomandaţii soţului, copiilor, prietenilor şi vorbi strălucitor despre vieaţa cealaltă. Transformă ultima zi a vieţii sale în zi de sărbătoare. Se aşeză apoi în pat şi adormi, plină nu de zile omeneşti ci de zile după Dumnezeu. Frumuseţea unui astfel de sfârşit fu aşa de impresionantă, încât Gorgonia nu fu plânsă. Lacrimi mute, durere şi întristare nevin­decabile, tăcere adâncă, moarte cu înfăţişare de ceremonie.

Aceasta a fost Gorgonia, fiica episcopului Grigorie şi-a Nonnei, şi sora Sfântului Grigorie de Nazianz.

Autorul Discursului funebru în cinstea surorei sale Gorgonia ne prezintă o biografie după moda vremii. Adică un panegiric în care persoana respectivă e copleşită sub greutatea superlativelor de tot felul. Suntem în epoca plenitudinei clasicismului creştin. Eroul sau eroina erau, cele mai adesea, figuri remarcabile, uneori excep­ţionale prin elanul credinţei, prin înălţimea ştiinţei, prin puritatea vieţii. Gorgonia făcea, cu prisosinţă, onoare acestei categorii şi Sf. Grigorie nu omite nimic pentru a pune în evidenţă acest lucru. Sf. Grigorie de Nazianz nu face biografie propriu zisă, în sensul modern al acestui cuvânt.

Panegiricile sau necrologurile rostite ori scrise de el sunt mici tratate de morală, de istoria culturii şi mai ales de istoria Bisericii. Citească cineva necrologul dedicat fratelui său Caesarie, pe acela dedicat prietenului său Vasile, sau, mai ales, celebrul poem „Despre vieaţa sa”, în 1949 de versuri, pentru a se convinge de mulţimea şi varietatea elementelor cu care operează autorul în asemenea lucrări. Dar Sf. Grigorie nu face, pentru aceasta, mai puţin istorie. Cercetătorii au găsit riguros confirmate cele mai multe din informaţiunile lui în legătură cu persoane sau cu evenimente contemporane! El nu mistifică niciodată adevărul atunci când trebue sau când vrea să-l spună, Nu omite detalii esenţiale dacă le cunoaşte sau dac[ e sigur de ele. Prinde şi redă cu preciziune elemente şi trăsături ale vieţii reale, prozaice. Caracterizează plastic persoanele şi evenimentele. Gorgonia era soţie şi mamă, dar, fără a neglija căminul, ea iubea mai mult pe Iisus Hristos. Neglijenţa ei în îmbrăcăminte şi totala ei lipsă de cochetărie mergeau uneori până la murdărie. Disperată că nu se mai vindeca de boala de care suferea, aşteaptă miezul nopţii ca să nu fie văzută de nimeni, şi, pe ascuns, intră in altar şi se atinge de Sfânta Eucharistie. Toate aceste trăsături se impun ca absolut exacte, căci ele definesc admirabil pe sora Sfântului Grigorie de Nazianz.

Pentru sfântul nostru autor, biografia Gorgoniei este o datorie sacră de pietate faţă de memoria ei, dar mai ales o pricină de instruire şi de îndemn la imitaţie pentru ascultători şi cititori. De aci avântul poetic al povestirii sale, de aci stilul său înflăcărat de predicator. Dar, încă odată, Grigorie era conştient şi de felul în care scria, şi de lucrurile reale pe care trebuia să le spună. Minunea vindecării Gorgoniei se încheie cu aceste cuvinte: „Mari sunt acestea, dar nemincinoase”.

Sf. Grigorie de Nazianz prezintă o Gorgonie istorică, dar învăluită în poezia credinţei şi a admiraţiei.