1. Cînd văd limbuţia¹ de acum, pe înţelepţii improvizaţi într-o singură zi şi teologii proaspăt aleşi (hirotoniţi) (episcopi) şi cărora le este deajuns să vrea numai ca să şi fie înţelepţi, doresc după „filosofia”² cea mai înaltă, caut ca şi Ieremia „cel mai îndepărtat adăpost (din pustie)” ³ şi vreau să ajung singur numai cu mine însumi.

¹ glossalgia, literal „durerea de limbă”.

² Am pus aici termenul de „folosofie” între ghilimele pentru a semnala faptul că el nu are aici sensul consacrat de discuţie şi investigare intelectuală asupra principiilor şi legităţilor celor mai generale ale tuturor lucrurilor (logică, metafizică, cosmologie, antropologie psihologie, etică etc.), ci un sens patristic specializat desemnând viaţa ascetică creştină, asceza creştină practicată de monahi, consideraţi ca deţinătorii adevăratei „filosofii” pnevmatice „după Hristos”.

³ Ieremia 9,2 (LXX). Citînd acest pasaj, Sf. Grigorie are prezent  în minte întreg contextul capitolului 9, făcînd o analogie a situaţiei sale personale ăn Constantinopolul dominat de arieni cu adversităţile îndurate în activitatea sa de profetul Ieremia în Ierusalim.

Căci nimic nu mi se pare asemenea celui care, încuindu-şi simţirile, ajungînd afară de trup şi de lume, nealipit de nimic din cele omeneşti decît atît cît e de neapărată trebuinţă, grăind (numai) cu sine însuşi şi cu Dumnezeu, vieţuieşte mai presus de cele văzute şi poartă pururea întru sine însuşi reflexele arătărilor dumnezeieşti curate, neamestecate cu impresiile celor de jos şi înşelătoare, ca unul ce este şi se face pururea oglindă nepătată a lui Dumnezeu şi a celor dumnezeieşti ce captează prin lumină Lumina şi prin ceea ce e mai întunecat ceea ce e mai strălucitor⁴ pînă cînd vom veni la însuşi izvorul strălucirilor de aici (din lumea aceasta) şi vom ajunge la sfîrşitul (ţelul) cel fericit, cînd oglinzile vor fi desfiin­ţate⁵ prin adevăr. Numai de-ar ajunge cineva, fie lăsîndu-se călăuzit pe sine însuşi vreme îndelungată de „filosofie” şi desfăcîndu-şi puţin cîte puţin partea nobilă şi luminoasă a sufletului de cea josnică şi înjugată cu întunericul, fie prin mila lui Dumnezeu, fie prin ambele aceste căi, şi exercitîndu-se cît mai mult cu putinţă cu privirea spre cele de sus — numai de ar ajunge, deci, să-şi domine materia ce ne trage în jos! Înainte, însă, de a te fi înălţat, pe cît e cu putinţă, deasupra acesteia (materiei) şi a-ţi fi curăţit îndeajuns urechile şi înţelegerea, ştiu că nu e un lucru ferit de alunecare fie că accepţi conducerea sufletelor fie că te lansezi în teologie.

⁴ Întreg acest aliniat este identic cu § 7 din Cuvîntarea 2 “despre Preoţie”; P.G. 35, 413D-416A; tr.rom. (vezi mai sus partea I, nota 6) p. 161-162..

⁵ Cf. I Cor. 13,12.

2. Şi pentru ca să nu mă socoţi mai fricos decît se cuvine fiindcă am fost biruit de această frică; ci, dimpotrivă, să-mi lăudaţi prudenţa, ascultaţi pe însuţi Moise, zicînd că, atunci cînd i s-a descoperit lui Dumnezeu şi s-a poruncit la mai mulţi (să urce) pe munte, dintre care unul era şi Aaron împreună cu cei doi copii ai săi care erau preoţi, tuturor celorlalţi li s-a poruncit să se închine de departe, şi, singur Moise să se apropie,⁶ iar poporul să nu urce împreună cu ei. Şi puţin mai înainte de aceasta (se spune) că pe ceilalţi i-au ţinut jos străluciri, tunete şi trîmbiţe, fumul care învăluia întreg muntele, ameninţări înfricoşătoare şi alte asemenea lucruri înspăimîntătoare; şi pentru ei era un lucru mare şi numai să asculte glasul lui Dumnezeu şi aceasta după ce s-au curăţat bine. Moise, însă, şi urcă, şi intră înăuntrul norului, şi întîlneşte pe Dumnezeu, şi primeşte Legea, pentru cei mulţi pe cea a literei, pentru cei ce au ajuns deasupra celor mulţi pe cea a Duhului.⁷

⁶ Cf. Ieş. 24, 9-12.

⁷ Cf. Ieş.19, 3-25; 24, 9-18; Evr. 12, 18-20 şi II Cor. 3, 6. Întreg aliniatul acesta este aproape identic cu § 92 din Cuvîntarea a 2-a “despre Preoţie”, P.G. 35, 496 AB; tr.rom. cit. p. 209. Aceeaşi imagine a lui Moise şi urcuşului lui pe Sinai ca „paradigmă duhovnicească” a teologului autentic reapare dezvoltată şi în a 2-a Cuvântare teologică (oratio 28), 2-3; P.G. 36, 28A-29B; tr. Rom. Cit. Supra partea I, nota 2, p. 9-11, ca şi la Sf. Grigorie de Nyssa şi Dionisie Areopagitul (vezi referinţele exacte în lucrarea noastră citată supra, partea I, nota 4).

3. Ştiu însă, şi de Eli preotul⁸ şi, puţin mai apoi şi de un oarecare Oza⁹: unuia i s-a cerut să plătească pentru nelegiuirea copiilor lui care au cutezat îm­potriva jertfelor şi aceasta fără ca el să aprobe impietatea lor ci certîndu-i mult şi adeseori; iar celălalt îndrăznind numai să atingă chivotul (legii) ce ameninţa să fie răsturnat de boi, chivotul, însă, a fost salvat, dar el a pierit, Intrucît Dum­nezeu a păzit chivotul sfinţenia lui vrednică de respect. Mai ştiu şi că nu era un lucru lipsit de primejdie pentru cei mulţi nici măcar să atingă zidurile Templului, şi pentru aceasta a fost nevoie de zidurile cele din afară, nici ca jertfele însele să fie consumate de către cine, cînd, şi unde nu se cuvenea; cu atît mai puţin era îngăduit oricui să îndrăznească să se apropie de Sfînta Sfintelor ori să privească sau atingă catapeteasma, jertfelnicul sau chivotul.

⁸ I Sam. 2, 12-36; 4, 1-88.

⁹ II Sam. 6, 2-8.

4. Ştiind, deci, eu acestea şi că nimeni nu este vrednic de Dumnezeu, Cel ce este în acelaşi timp şi jertfă şi Arhiereu,¹⁰ dacă nu s-a adus mai întîi lui Dum­nezeu jertfă vie¹¹ şi mai mult, dacă nu s-a făcut, templu sfînt¹² şi viu al Dum­nezeului Celui viu, cum aş putea să întreprind să mă ocup cu îndrăzneală de cuvintele cele despre Dumnezeu sau să aprob pe cel ce întreprinde această cute­zanţă? Dorinţa aceasta nu e lăudabilă, iar întreprinderea înfricoşătoare.

Pentru aceasta trebuie mai întîi să ne curăţim pe noi înşine şi apoi să vor­bim, cu Cel curat, dacă nu vom vrea să urmăm lui Manoe şi să grăim închipuindu-ne că sîntem în faţa lui Dumnezeu: „Vom pieri, femeie, căci am văzut pe Dumnezeu”,¹³ sau să îndepărtăm, ca Petru, de corabie pe Iisus ca unii ce nu sîntem vrednici de o astfel de venire,¹⁴ sau, ca sutaşul acela, să cerem vindecarea dar să nu primim la noi pe Vindecătorul. Pînă cînd cineva dintre noi se va numi „sutaş” şi stăpîneşte peste mai mulţi întru răutate şi stă în solda cezarului, adică a stăpînitorului lumii celor ce ne trag jos la pămînt, să zică: „Nu sînt vrednic ca să intri sub acoperişul meu”.¹⁵ Dar cînd îl voi vedea pe lisus, măcar că sînt mic la statura duhovnicească ca şi Zahei acela, căţărîndu-mă în sicomor,¹⁶ adică omorîndu-mi mădularele cele pămînteşti¹⁷ veştejindu-mi trupul smereniei¹⁸ de aici, atunci voi primi la mine pe lisus, îl voi auzi (grăindu-mi): „Astăzi s-a făcut mîntuire casei acesteia”,¹⁹ voi dobîndi mîntuirea şi voi „filosofa” la cele mai desăvîrşite, împărţind şi risipind cu bunătate cele ce am strîns cu răutate, fie bani fie învăţături (dogme).

¹⁰ Cf. Evr. 9, 11-14.

¹¹ Cf. Rom. 12, 1.

¹² Cf. II Cor. 6, 16.

¹³ Judecatori, 13, 22.

¹⁴ Cf. Lc. 5, 8.

¹⁵ Mt. 8, 8.

¹⁶ Cf. Lc. 19.

¹⁷ Col. 3, 5.

¹⁸ Cf. Fil. 3, 21.

¹⁹ Lc. 19, 9.

5. Iar după ce am curăţit prin cuvîntul de faţă pe teolog, hai să discutăm ceva pe scurt şi despre Dumnezeu, îndrăznind către Însuşi Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, despre care este cuvîntul. Doresc, însă, să pătimesc ceea ce a pătimit Solomon, şi să nu cuget nici grăiesc nimic (al meu) propriu despre Dumnezeu. Căci atunci cînd el zice că „sînt cel mai lipsit de minte dintre toţi oamenii şi înţelepciunea omului nu este întru mine”,²⁰ nu a spus aceasta făcîndu-şi cunoscută lipsa de înţelepciune proprie. Căci cum ar fi aşa de vreme ce el a cerut acest lucru de la Dumnezeu înainte de oricare altul şi a primit de la El înţelepciune, contemplaţie şi lărgime de inimă²¹ mai bogat şi mai din belşug decît nisipul mării? Şi atunci cum un înţelept atît de mare şi înzestrat de soartă cu un asemenea dar, se numeşte pe sine însuşi „mai lipsit de minte dintre toţi oamenii”? Desigur, numai ca unul ce nu mai are o înţelepciune proprie, ci ca unul în care se lucrează înţelepciunea dumnezeiască mai desăvârşită. Căci şi Pavel zicînd: „Nu mai vieţuiesc eu, ci Hristos vieţuieşte întru mine,²² nu vorbea despre sine însuşi ca despre cineva cu totul mort ci ca despre unul ce vieţuieşte o viaţă mai bună decît a celor mulţi prin aceea că se împărtăşea de ceea ce e viaţa cu adevărat şi care nu mai are drept hotar vreo moarte.

Aşadar noi ne închinăm Tatălui, Fiului, şi Sfîntului Duh despărţindu-le însu­şirile (personale) proprii, unind însă Dumnezeirea lor şi astfel nici nu contopim cele Trei (Persoane) întru una, ca să nu ne îmbolnăvim de boala lui Sabelie, nici nu le divizăm în trei (fiinţe) străine şi opuse, ca să nu înnebunim de cele ale lui Arie. Căci pentru ce trebuie să imităm pe cei ce care atunci cînd o plantă e cu totul înclinată într-o parte o aduc cu forţa în partea cealaltă îndreptînd defor­marea (distorsiunea) ei printr-o altă deformare (în sens opus) şi să nu stăm în limitele evlaviei îndreptîndu-o spre locul de mijloc. ²³

²⁰ Pilde 20, 2.

²¹ Cf. III Regi. 3, 12; II Par. 1, 12.

²² Gal. 2, 10.

²³ Predilecţia pentru măsură, simţul de echilibrii, şi moderaţie ca şi o neîn­credere faţă de extremele radicaliste sînt o caracteristică a gândirii gregoriene, fiind de altfel specifice întregii patristici răsăritene şi tradiţiei ortodoxe în genere.

6. Iar cînd am spus „locul de mijloc”, vreau să spun adevărul la care numai este bine să privim respingînd atît contracţia cea rea cît şi diviziunea şi mai absurdă încă, evitînd atît cuvîntul (formula dogmatică) care contractă, de frica panteismului, (Persoanele) într-un singur ipostas şi ne lasă numai cu numele lor goale pe noi care primim faptul că Acelaşi este Tată, Fiu şi Duh Sfînt dar nu acceptăm definiţia care spune că toate Acestea sînt una mai mult decît pe cea care spune că fiecare din Ele nu e de fapt nimic (căci transformîndu-se şi trecînd unele în altele, acestea înseamnă că Ele ar evita să fie ceea ce sînt) cît şi (cuvîn­tul, formula dogmatică) care divizează (Persoanele) în trei fiinţe fie străine, nease­mănătoare şi rupte unele de altele, potrivit nebuniei celei bune numite aşa a lui Arie, fie lipsite de obîrşie (principiu) şi de ordine, şi, ca să spunem aşa, antidivine.

Căci printr-una (din aceste formule) cei ce circumscriu Dumnezeirea numai la Cel Nenăscut se lasă închişi în terminologia strîmtă a iudaismului, iar prin cealaltă cad în rătăcirea opusă dar la fel de rea (a panteismului) presupunînd trei principii şi trei Dumnezei, ceea ce e încă şi mai absurd decît cele dinainte. Căci nu trebuie nici ca unii să fie atît de iubitori de Tatăl încît să suprime fiinţarea lui ca Tată (căci al cui Tată ar mai putea fi, dacă Fiul este surghiunit şi înstrăinat de El în ce priveşte firea sa, fiind rînduit împreună cu creaţia Lui?), nici ca ceilalţi să fie atît de iubitori de Hristos încît să nu-i păstreze fiinţarea lui de Fiu (căci al cui Fiu ar mai fi, dacă nu se mai raportează ca la o cauză la Tatăl?), nici să diminuăm demnitatea de principiu aparţinind Tatălui ca Tată şi Născător, căci, dacă n-ar fi cauză a Dumnezeirii contemplate în Fiul şi Duhul, atunci ar fi principiu al unor lucruri mărunte şi lipsite de valoare. Fiindcă trebuie atît să păzim faptul că există un singur Dumnezeu cât şi să mărturisim cele trei Ipostasuri adică Trei Persoane, fiecare cu însuşirea (proprietatea) ei.

7. Să fie păzit, deci, ca în cuvîntul meu, pe de o parte, faptul că există un singur Dumnezeu, raportînd pe Fiul şi pe Duhul la o singură cauză, nici alătu­rîndu-i nici contopindu-i, potrivit unităţii şi identităţii mişcării şi voinţei Dumne­zeirii, ca să spun aşa, şi potrivit identităţii fiinţei, iar, pe de alta, faptul că există Trei Ipostasuri, necugetînd nici o contopire, desfacere sau amestec, ca să nu fie nimicit întregul ca la cei ce venerează unitatea mai mult decît este cuvenit. Iar proprietăţile (personale) sînt: ale Tatălui că este cugetat şi numit şi „lipsit-de-principiu”²⁴ şi „principiu”²⁵ (iar principiu, în sens de cauză, izvor şi lumină veş­nică), iar ale Fiului (că nu este) ,,nicidecum-lipsit-de-principiu” dar (că e şi) „principiu” a toate. Iar cînd am spus principiu, nu adăuga şi un timp nici nu orîndui ceva intermediar între Cel ce a născut şi Cel ce s-a născut, nici nu diviza natura lor prin adăugarea cu răutate a ceva la cele împreună-veşnice şi împreună-unite. Căci dacă ar fi anterior un timp Fiului, atunci cauza primă a acelui (timp) ar fi Tatăl. Şi atunci cum va mai fi făcător al timpurilor²⁶ cel ce este sub timp? Şi cum va fi Domn a toate²⁷ dacă este premers şi dominat de un timp? Aşadar, Tatăl este lipsit-de-principiu, căci fiinţarea Lui nu-I este de altundeva decît de la Sine Însuşi. Iar Fiul, dacă ÎI iei drept cauză a Lui pe Tatăl, nu e lipsit-de-prin­cipiu, căci Tatăl este principiu al Fiului ca şi cauză (a Lui), dacă însă te gân­deşti la principiu plecînd de la timp atunci este şi El lipsit-de-principiu, căci Stăpînul timpurilor nu este stăpînit de timp.

²⁴ ánarchos.

²⁵ arché.

²⁶ Cf. Evr. 1, 2.

²⁷ Rom. 10, 2;  cf, Evr. 2, 8-10.

8. Iar dacă, pentru că trupurile sînt sub timp, de aceea vei socoti că şi Fiul zace sub timp, atunci vei atribui şi un trup Celui Netrupesc; şi dacă, pentru că cele ce se nasc la noi nu au fost cîndva şi apoi au ajuns să fie, de aceea sileşti şi pe Fiul să vină la existenţă din cele ce nu sînt, atunci compari cele incompa­rabile, pe Dumnezeu şi omul, trupul şi netrupescul, şi prin urmare atunci El va fl supus (necesităţii) şi va fi nimicit ca şi trupurile noastre. Tu socoteşti, deci, că Dumnezeu este născut astfel pentru că şi trupurile se nasc aşa; eu, însă socotesc că tocmai de aceea El nu se naşte astfel, pentru că trupurile se nasc aşa. Căci la cele a căror existenţă nu e asemănătoare, la acestea nici naşterea nu este asemă­nătoare; iar dacă nu, atunci va fi aservit şi celorlalte legi ale materiei, fiind de pildă supus suferinţei, durerii, foamei, setei şi tuturor pătimirilor fie ale trupului fie ale ambelor elemente (ale compusului uman: trupul şi sufletul). Dar nici min­tea ta nu primeşte aceste lucruri, căci cuvîntul este despre Dumnezeu. Aşadar, nu primi nici naşterea altfel decît ca (o naştere) dumnezeiască.

9. „Dar dacă s-a născut, cum s-a născut?” zic ei. Răspunde-mi şi tu, dialecticianule de care nu poţi scăpa: dacă a fost creat, cum a fost creat? Şi-mi ceri mie (să răspund la întrebarea): „Cum s-a născut?” Este o pătimire în naştere? Este atunci o pătimire şi în creaţie! Sau nu este o pătimire închipuirea, reflexia sau explicitarea analitică a ceea ce a fost cugetat sintetic? Este un timp în naştere? În timp sînt şi cele create. Este un loc aici? Este unul şi acolo. Este o soartă rea în naştere? Este una şi în creaţie. Aceste lucruri v-am auzit filosofînd pe voi, căci cele la care mintea a subscris adeseori mîna nu le-a aşternut şi în scris.

Dar, zic ei, universul şi-a primit subzistenţa prin cuvînt şi voinţă, „căci El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit”.²⁸ Dar cînd ai zis că prin cuvîntul lui Dumnezeu s-au zidit toate nu poţi introduce în aceasta şi creaţia omenească, căci nimeni dintre noi nu făptuieşte cele făcute de el prin cuvînt. Căci nimic n-ar fi mai presus de noi nici mai lipsit de osteneală dacă faptul de a zice ar fi şi plinirea lucrului. Astfel încît dacă Dumnezeu creează cele create prin cuvînt, puterea Lui de creaţie nu e omenească. Căci una din două: fie arată tu un om făptuind ceva prin cuvînt, fie admite că Dumnezeu nu creează ca un om. Fiindcă atunci trasează în voinţă planul unei cetăţi şi să apară o cetate; voieşte să ai un copil şi să apară un copil; voieşte orice altceva din cele ce sînt de făptuit şi voinţa să facă loc lucrului. Iar dacă nimic din toate acestea nu urmează voinţei tale, iar voinţa lui Dumnezeu este faptă, atunci într-un fel creează omul, şi altfel creează Dumnezeu Creatorul a toate. Aşadar, atunci cum nu creează omeneşte dar să nască este silit să nască omeneşte? Tu nefiind întîi ai fost născut, şi apoi naşti şi tu; de aceea aduci la existenţă ceva ce nu există încă sau, ca să spun ceva mai adînc, poate că nici măcar nu aduci la existenţă ceva din cele ce nu sînt, pentru că şi Levi, zice (Scriptura), era în coapsa tatălui său înainte de a veni la existenţă.²⁹ Şi nimeni să nu defaime cuvîntul acesta. Căci nu spun că Fiul există din Tatăl ca existînd mai înainte în Tatăl şi păşind după aceasta la exis­tenţă; căci nu a devenit abia mai apoi desăvîrşit fiind mai întâi nedesăvîrşit cum este legea naşterii noastre.

²⁸ Ps. 148, 5.

²⁹ Cf. Evr. 7, 10.

10. Aceste cuvinte sînt ale defăimătorilor, sînt ale celor ce atacă cu îndrăz­neală toate cele spuse. Noi, însă, nu gîndim aşa, nu credem aşa, ci, deodată cu existenţa Tatălui „în mod nenăscut” (El exista pururea, căci mintea nu cade nicio­dată în nefiinţă), există şi Fiul „în mod născut”. Astfel încît deodată cu existenţa Tatălui coincide şi naşterea Unului Născut (de către El), Acesta existînd din El, nu după El, numai în ce priveşte noţiunea principiului, şi anume a principiului cauzalităţii.

Revin de. mai multe ori la acelaşi raţionament temîndu-mă de grosimea şi materialitatea gîndirii tale. Iar dacă nu poţi cerceta cu curiozitate nici naşterea nici ipostasul Tatălui, nici orice altceva mai principal decît acestea ar putea excogita cineva (căci ceea ce e cugetat şi grăit aici biruie limba mea), nu cerceta cu curiozitate nici ieşirea (purcederea)³⁰ Duhului. Îmi e deajuns să aud că există un Fiu şi că este din Tatăl, şi că unul este Tată, iar altul Fiu, şi nu mai cercetez cu curiozitate nimic pe lîngă aceasta ca să nu păţesc lucru cu vocile care, silindu-se să cînte peste puteri, pier cu desăvîrşire, sau cu vederea aţintită asupra unei raze de soare; căci cu cît ar voi cineva să o vadă mai mult şi mai clar, cu atît mai mult îşi vatămă simţirea şi se lipseşte de puterea de a vedea în genere pentru că ceea ce e văzut biruie cu mult vederea dacă aceasta ar vrea să vadă totul şi nu doar cît este lipsit de primejdie a vedea.

³⁰ tèn próodon.

11. Auzi vorbindu-se de naştere? Nu cerceta cu curiozitate modul. Auzi că Duhul este ceea ce purcede³¹ din Tatăl? Nu cerceta cu curiozitate felul cum. Iar dacă cercetezi cu curiozitate naşterea Fiului şi purcederea Duhului şi eu te voi întreba cu curiozitate despre amestecul sufletului cu trupul; cum eşti şi ţarină şi chip al lui Dumnezeu? Ce este ceea ce te mişcă sau ceea ce e mişcat în tine? Cum acelaşi lucru se mişcă şi este mişcat? Cum simţirea şi rămîne în ea însăşi şi îmbrăţişează ceea ce e exterior ei? Cum mintea şi rămîne în ea însăşi şi naşte un cuvînt în altă minte? Cum se comunică înţelesul prin cuvînt? Şi încă nu spun lucrurile mai mari: Ce e mişcarea circulară a cerului? Ce e mişcarea, ordinea, dimensiunile, conjuncţiile sau disjuncţiile astrelor? Care sînt marginile mării? De unde vin curenţii vânturilor sau ciclurile anotimpurilor sau revărsările ploilor? Dacă n-ai înţeles cu mintea nimic din toate acestea, o, omule — vei înţelege, poate, cândva, când vei primi pe Cel desăvârşit: „căci voi vedea, zice (Scriptura), cerurile, lucrurile degetelor Tale”,³² ca pentru a sugera că cele văzute acum nu sînt adevărul ci aparenţele adevărului —, dacă nu te-ai cunoscut pe tine însuţi cine eşti, tu cel ce discuţi despre acestea, dacă nu ai înţeles aceste lucruri a căror mărturie e simţirea, cum socoteşti că cunoşti cu exactitate pe Dumnezeu, ce şi cît este El? Acesta arată multă lipsă de raţiune (prostie, absurditate)!

³¹ proión.

³² Ps. 8, 4.

12. Dar dacă ai încredere în mine, (ce sînt) un teolog lipsit de îndrăzneală, ceva ai înţeles deja, iar restul roagă-te să-l înţelegi. Iubeşte acest ceva care rămîne întru tine, iar restul să rămână în comorile cele de sus. Înalţă-te prin vie­ţuire, câştigă prin curăţie pe Cel curat. Vrei să devii cândva teolog şi vrednic de Dumnezeire? Păzeşte poruncile; fă-ţi calea prin cele poruncite, căci făptuirea este treapta spre contemplaţie; pornind de la trup osteneşte-te pentru suflet. Oare este cineva dintre oameni care să se poată înălţa atât cît să ajungă la măsura lui Pavel? Şi, totuşi, acesta zice că acum vede prin oglindă şi ghicitură dar că va fi un timp cînd va vedea faţă către faţă.³³

Eşti mai filosof în cuvinte decît altul? Dar negreşit eşti mai prejos decît Dumnezeu. Eşti mai ştiutor decît altul? Dar eşti lipsit de adevăr tot atât de mult pe cît existenţa ta e secundă în raport cu existenţa lui Dumnezeu. Avem făgă­duinţă că vom cunoaşte cândva pe cît am fost cunoscuţi.³⁴

³³ I Cor. 13, 12.

³⁴ Ibidem.

Dacă nu e cu putinţă ca aici să avem cunoştinţa desăvîrşită a tuturor lucrurilor, ce-mi lipseşte? Ce pot nădăjdui? Împărăţia cerurilor, vei spune poate. Dar socot că aceasta nu este altceva decît faptul de a ajunge la curăţia şi desăvîrşirea cea mai înaltă, iar lucrul cel mai desăvîrşit din cele ce sînt e cunoştinţa lui Dumnezeu. Ci pe una (curăţia) să o ţinem cu tărie, pe cealaltă (desăvîrşirea), să o câştigăm cât sîntem pe pămînt, iar pe cealaltă (cunoştinţa lui Dumnezeu), să ne-o rezervăm pentru dincolo ca atunci această rodire a iubirii noastre de osteneală să avem: iluminarea întreagă a Sfintei Treimi, ce anume, ce fel şi câtă ea este, dacă ne e îngăduit să spunem aceasta, în Însuşi Hristos Domnul nostru, Căruia fie slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.

Traducere de Diac. asist. Ioan I. Ică

II

SF. GRIGORIE DE NAZIANZ – CUVÎNTAREA A 20-A DESPRE TEOLOG ŞI TEOLOGIE

Potrivit opiniei avizate a editorilor mai vechi (benedictinii maurişti, 1788, a căror ediţie a fost preluată de J.-P. Migne în a sa „Patologia greaca”, tomurile 35—37), a savanţilor moderni (Th. Sinko, P. Gallay, J. Bernardi) şi a ultimului editor critic (păr. Justin Mossay, de la Universitatea catolică din Louvain) Cuvîntarea a 20-a¹ din seria celor 44 de „Cuvîntări” autentice păstrate de Sf. Grigorie de Nazianz (cc. 330—390) a fost rostită, ca şi mai celebrele Cuvîntări teologice (orat. 27—31) ² cu care prezintă evidente similitudini şi paralele de idei, formulări şi motive, în intervalul cuprins între sfîrşitul lui februarie şi sfîrşitul verii anului 380 în mica capelă improvizată Anastasis din Constantinopol în care se aduna la rugăciune mica comunitate ortodoxă fidelă Sinodului I Ecumenic de la Niceea (325) într-un moment în care toate bisericile din Capitala Imperiului se aflau în pose­siunea diverselor partide ariene în care se fragmentase arianismul oficial al epocii. Faptul este confirmat şi de adausurile la titlul cuvîntării existente în unele grupe de manuscrise şi care precizează expres că Cuvîntarea a 20-a a fost „rostită la Constantinopol”, unde Sf. Grigorie s-a aflat din iarna anului 380 şi pînă la sfîr­şitul lunii iunie a anului 381, şi că ar constitui „prima cuvîntare teologică” a Sfîntului, afirmaţie confirmată de evidentele afinităţi de fond şi preocupări exis­tente între Cuvîntarea a 20-a şi grupul celor 5 Cuvîntări teologice.

¹ P.G. 35, 1065A-1080C. Scoliile mitrop. Ilie al Cretrei (sec. XI) în P.G. 36, 796-803. Pentru prezentare şi traducere am folosit ediţia critică prevăzută cu introducere şi note a prof. Justin Mossay; Grégoire de Nazianze, Discours 20-23, „Sources chrétiennes” nr. 270, Paris, 1980, p. 36-85 (text şi traducere franceză) şi 37-55 (introducere istorică, doctrinară şi de critică textuală)

² Ediţie critică de P. Gallay în „Sources chrétiennes” nr. 250, Paris 1978; trad. rom. de păr. Tilea şi prof. N.I. Barbu, Bucureşti, 1947.

Titlul manuscris al Cuvîntării 20, aşa cum a fost el restituit de J. Mossay — „despre teologie şi condiţia episcopilor” — reflectă destul de fidel conţinutul şi, respectiv, circumstanţele în care a fost elaborată. Cum reiese din primele rînduri ale cuvîntării (§ 1), Sf. Grigorie vizează în discursul său mulţimea „teologilor” improvizaţi („tehnologi” cum le spune altundeva pentru încercarea lor de a raţio­naliza misterele credinţei şi a logifica şi dialectiza teologia Bisericii) pe care i-a produs arianismul, şi care, deveniţi episcopi şi şefi ai numeroaselor partide reli­gioase şi „bisericuţe” eretice sectare în care se scindase arianismul în a doua jumătate a sec. IV, contribuiau din plin, prin ignoranţa lor teologică şi spirituală grefată pe fondul pasiunilor mult prea omeneşti degenerate în adversităţi ireduc­tibile şi certuri interminabile, la haosul şi deruta generalizată din Bisericile Răsă­ritene ale epocii.

Împotriva acestui tip de teologi-episcopi impostori şi eretici (§ 1), Sf. Gri­gorie schiţează în prima parte (§ 1—4) a Cuvîntării sale, utilizând o tipologie şi o demonstraţie biblică care mai revine în discursurile sale, profilul duhovnicesc al teologului creştin autentic şi condiţiile subiective, etic-ascetice şi contemplative, reclamate de o „vorbire despre Dumnezeu” adecvată Realităţii supreme despre care se vorbeşte, iar într-o a doua parte (§§ 5—11) face un scurt şi precis rezumat al învăţăturii ortodoxe despre Sfînta Treime — „obiectul”, fundamentul şi ţelul ultim al teologiei sau „vorbirii despre Dumnezeu” a Bisericii — învăţătură aflată la mijloc între cele două extreme eretice ale modalismului sabelian monoteizant şi ale subordinaţianismului arian politeizant (§ 5—6), rezumat urmat de combaterea şi respingerea cîtorva argumente şi obiecţii raţionale vehiculate de arieni şi spri­jinul „teologiei” lor trinitare iraţionaliste. Discursul fiind perfect construit, după un plan riguros şi limpede, cele două părţi ale lui care tratează, succesiv, despre „subiectul” şi respectiv, „obiectul” teologiei Bisericii, .adică despre teologul şi teo­logia Treimii, se încheie cu o concluzie care, reluând argumentul din introducere (§ 1), concentrează „morala” peroraţiei sale: pentru a deveni teolog adevărat tre­buie să te înalţi prin virtute la iluminarea care conţine adevărata cunoaştere nemijlocită „experimentală” a Sfintei Treimi, iluminare a cărei desăvârşire apar­ţine insă existenţei eshatologice viitoare (§ 12).

Teologul adevărat al Bisericii Ortodoxe nu poate fi decât un teolog al Treimii celei mai presus de fiinţă, de-o-fiinţă, nedespărţite şi neamesteoate, a Cărei teologhisire este inseparabilă de experienţa apofatică ascetic-contemplativă, a cură­ţirii şi iluminării (experienţă exprimată de Sf. Grigorie din raţiuni culturale şi misionare perfect conştientizate în categoriile intelectuale şi limbajul platonician dorninante în epoca sa, ceea ce nu trebuie să inducă în eroare asupra naturii ei specifice creştine). Teologia Bisericii Ortodoxe este deci, în mod fundamental şi constitutiv, o teologie apofatică şi treimică, sau mai exact spus, este apofatică pentru că e treimică; aceasta e lecţia teologică şi metodologică (de fond şi formă) de principiu⁴ care se degajă din această „primă cuvântare teologică” care este Cuvîntarea 20, lecţie care va fi reluată şi adîncită de primele sale 2 Cuvîntări teologice (iar peste şase secole şi într-un alt context istoric de Sf. Simeon Noul Teolog⁵ în cele 3 Cuvîntări teologice ale sale), dar ale cărei elemente sînt toate deja prezente încă din cea de-a 2-a Cuvîntare a Sf. Grigorie de Nazianz care cuprinde nu mai puţin celebrul său „tratat despre preoţie” ⁶ redactată cu aproape 20 de ani înainte (în anul 362).

³ Peri theologίas kai katastáseos episkόpôn. Cuvântul katástasis poate fi tra­dus atît prin „instalare, instituire” cît şi prim „stare, condiţie”. Am preferat ultima echivalenţă întrucât discursul nu face nici o aluzie la vreo „instalare de episcopi”, în schimb tratează pe larg despre „condiţia” spirituală reclamată de exercitarea’ autentică a slujirii învăţătoreşti („teologice” prin excelenţă) a Bisericii a cărei autoritate şi putere sacramentală deplină revine episcopatului.

⁴ Pentru detalii suplimentare şi o prezentare mai amplă a întregii chestiuni, cu largi extrase şi dn alte cuvîntări, vezi alocuţiunea noastră Teologie şi teologi după Sf. Grigorie de Nazianz, „Mitropolia Ardealului”, nr. 1-1989, p. 40-56.

⁵ Vezi lucrarea noastră Teologie şi spiritualitate la Sf. Simeon Noul Teolog, „Mitropolia Ardealului” nr. 3/1987, p. 21-47.

⁶ Ediţie critică de J. Bernardi în „Sources chrétiennes” nr. 247, Paris, 1978, trad. rom. de păr. D. Fecioru în Despre preoţie, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie de Nazianz şi Sf. Efrem Sirul, Bucureşti, 1987, p. 157-222.

Căci, fapt semnificativ, relevat deja de toţi comentatorii mai vechi sau mai noi (Sajdak, Sinko, Gallay, Mossay), practic toate ideile şi motivele schiţate de Sf. Grigorie în mica sa Cuvîntare 20 pe care o prezentăm mai jos într-o primă traducere românească, au paralele şi dublete în celelalte Discursuri ale Sfîntului: mai ales în Cuvîntarea a 2-a, „despre preoţie” în ce priveşte §§ 1—4 şi mai cu seamă în Cuvîntările teologice (nr. 27—31) pentru partea a doua (§§ 5—12). Pre­zenţa şi revenirea acestor idei, motive, chiar expresii — adevărate „leitmotive” ale gîndirii gregoriene — în întreaga operă a Sf. Grigorie „Teologul” .atestă limpede, pe lîngă un procedeu tipic pentru retorica oratorului desăvîrşit care a fost Sf. Grigorie, atent la faptul de a se face bine înţeles de auditoriul său, importanţa decisivă pe care Sfîntul Părinte o acorda asimilării lor de către contemporani. Ceea ce face ca ele să nu poată fi ignorate fără riscuri considerabile, nici de gene­raţia actuală de teologi ortodocşi confruntată cu vasta, complexa şi dificila sar­cină a înnoirii în teologie şi Biserică, sarcină ce nu poate fi dusă bine la îndepli­nire decât cu condiţia împroprierii (în acelaşi timp existenţiale şi creatoare) a duhului şi inspiraţiei mereu actuale a marilor Părinţi de odinioară ce au fost şi sînt încă „teologii” prin excelenţă ai Bisericii.⁷

⁷ Vezi în acest sens documentarul nostru Neortodocşi şi Ortodoxie în Grecia de azi, „Mitropolia Ardealului” nr. 3/1988 p. 106—116.

Prezentare de Diac. asist. Ioan I. Ică

Din revista „Mitropolia Ardealului”, an 34, nr. 2, martie-aprilie 1989, pg. 52-59.