Vladimir Lossky, Vederea lui Dumnezeu, editura Deisis, 1995, 70-73.

Sfântul Grigorie de Nazianz (328-390) a vorbit, mai mult decât toţi ceilalţi, despre contemplarea Treimii. Contrar prietenului său, Sfântul Vasile, care a rămas un mare administrator chiar şi în teologie, coborând totdeauna spre concepte, căutând să zidească Biserica, fixând în termeni precişi drumul de urmat pentru gândirea omenească, Sfântul Grigorie de Nazianz, chiar atunci când cugetă şi discută, este constant purtat spre contemplaţie. Are întotdeauna un discurs elevat, vibrând de o profundă emoţie: adesea el este un cânt ritmat, o rugăciune meditativă în versuri. La sfârşitul vieţii sale el îşi doreşte să fie “acolo unde este Treimea şi strălucirea unită a Slavei Ei… Treime, ale cărei umbre numai, oricât de neclare, mă umplu de emoţie.”¹¹⁶ A vedea pe Dumnezeu înseamnă a contempla Treimea, participând din plin la lumina Ei. “Vor fi moştenitori ai luminii desăvârşite, zice el, ai contemplării Prea Sfintei şi Stăpânitoarei Treimi…, cei ce se vor uni întreg cu Duhul întreg, şi aceasta va fi, cum cred, Împărăţia cerească.”¹¹⁷

Măreţia dumnezeiască pe care o putem contempla în creaţie nu este decât o mică rază a acestei mari Lumini (megálou photós mikrón apaúgasma).  Nici un om n-a descoperit vreodată pe Dumnezeu aşa cum este El în fiinţa sau natura Lui şi nu-L va descoperi niciodată; sau, mai degrabă, va descoperi pe Dumnezeu atunci când spiritul nostru, după chipul lui Dumnezeu, se va înălţa spre Arhetipul său, se va uni cu Cel ce este familiar (tô oikeio prosmixe), când vom cunoaşte aşa cum am fost cunoscuţi.¹¹⁸ E starea Împărăţiei cereşti, vederea faţă către faţă, cunoaşterea Treimii în plenitudinea luminii. Totuşi, “natura primă şi preacurată nu este cunoscută decât de ea însăşi, adică de Sfânta Treime”.¹¹⁹

Fiinţa sau esenţa divină e Sfânta Sfintelor, care rămâne ascunsă chiar şi Serafimilor, fiind mărită prin întreitul “Sfânt, Sfânt, Sfânt” unite într-o singură Stăpânire şi Dumnezeire”.¹²⁰ Aici pe pământ vorbim cu Dumnezeu “într-un nor”, ca Moise, fiindcă Dumnezeu a pus între El şi noi un întuneric (skotós) ca noi să tindem şi mai mult spre lumina găsită atât de anevoios. El fuge de vederea noastră mai mult decât ni se arată. însă “stânca” în spatele căreia se găseşte Moise reprezintă umanitatea lui Hristos, iar strălucirea luminii apărută în formă omenească arată celor trei Apostoli dumnezeirea, descoperind ceea ce era ascuns de trup.¹²¹

Sfântul Grigorie de Nazianz, vorbeşte adeseori de lu­mina, de iluminarea (photismós) Treimii. Întunericul, la el, e ceva ce trebuie depăşit, un obstacol în calea luminii; nu e o conditie a cunoaşterii supreme, unde cunoaşterea devine ignoranţă. Dar cu toate acestea şi deşi spune că Împărăţia lui Dumnezeu este contemplarea Treimii, unirea cu Dumnezeu depăşeşte gnoza: “Dacă a cunoaşte este o fericire, cu cât mai mare este atunci ceea ce este cunoscut?” “Dacă e atât de frumos să fii supus Treimii, ce este atunci stăpânirea Ei?” ¹²² Natura divină depăşeşte înţelegerea şi, de aceea, deşi contemplă Treimea, deşi primesc plenitudinea luminii Ei, minţile omeneşti şi chiar puterile îngereşti cele mai apropiate de Dumnezeu, luminate de toată stăpânirea Ei, nu pot cunoaşte pe Dumnezeu în natura Lui.¹²³

E dificil de precizat învăţătura Sfântului Grigorie de Nazianz asupra modului vederii lui Dumnezeu, fiindcă el uneori neagă posibilitatea de a cunoaşte fiinţa divină, refuzând-o chiar şi îngerilor, alteori foloseşte expresii care ne-ar putea face să credem că, atunci când contemplăm Treimea, fiind uniţi (amestecaţi) în întregime cu întreaga Treime, cunoaştem Însăşi natura lui Dumnezeu. Un fapt rămâne sigur: nu mai e vorba de o contemplare intelectuală, tinzând către sesizarea unei sim­plităţi prime, spre unitatea unei substanţe simple. Obiectul ei este “cele Trei Lumini care nu formează decât o singură Lumină”, “strălucirea unită” a Treimii – misterul Treimii ascuns chiar şi Serafimilor.

Ca şi la Sfântul Vasile, şi la Sfântul Grigorie de Nazianz mistica intelectualistă sau superintelectualistă a Alexandriei este depăşită. Nu mai e Trinitatea subordinaţionistă a lui Origen, înrudită cu cea a lui Plotin, spre care urcăm din treaptă în treaptă pentru a contempla în cele din urmă abisul patern, sau, ca la Plotin, pentru a ne identifica cu Unul. Gândirea atinge misterul care îl depăşeşte pe cel al unităţii prime: ea distinge relaţii absolute, fără a ajunge să sesizeze total Treimea: “N-am început să gândesc Unimea, că Treimea mă şi scaldă în strălucirea Ei. N-am început să mă gândesc la Treime, că Unimea mă stăpâneşte. Când mi se înfăţişează Unul din Treime, gândesc că e totul, atât de plin este ochiul meu, atât de mult îmi scapă ceea ce e mai mult decât El; căci în mintea mea foarte mărginită pentru a înţelege şi pe Unul singur, nu mai rămâne loc pentru mai mult. Când unesc pe Cei Trei într-o singură gândire, văd o singură flacără, fără să pot diviza sau analiza lumina unificată.”¹²⁴

Nu este o vedere a lui Dumnezeu, dar nu mai este, propriu-zis, nici o speculaţie. Putem spune că e o speculaţie trinitară care se grefează pe contemplaţie, o revelaţie intelec­tuală în acea lumină care depăşeşte înţelegerea. Mai mult decât ceilalţi doi Capadocieni, Sfântul Grigorie de Nazianz a primit, prin Didym, moştenirea alexandrină. Iată pentru ce con­templarea Treimii – care înlocuieşte la el viziunea ousíei – este tema centrală a învăţăturii despre vederea lui Dumnezeu, dacă putem vorbi de o învăţătură atunci când natura acestei vederi nu este precizată.

¹¹⁶ Poemata in se ipsum, 11: PG. 37, col. 1165-1167.

¹¹⁷ Orat. XXI, 9, PG. 35, col. 945 C.

¹¹⁸ Orat. XXVIII, theol. 2; PG. 36, col. 48-49.

¹¹⁹ Ibid., col. 29 AB.

¹²⁰ In Teophan. Or. XXXVIII, 8; PG. 36, col. 320 BC.

¹²¹ Orat. XXXII, 16; PG. 36, col. 193.

¹²² Orat. XXIII, 11; PG. 35, col. 1164.

¹²³ Orat. XXVIII, 4;PG. 36, col. 32.

¹²⁴ In sanctum baptisma, Or. 40, 41; PG. 36, col. 417.