………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Permiteţi-mi ca, încheind acest subiect legat de numele lui   Dumnezeu,   să   vă   citesc    un poem-rugăciune al Sfântului Grigorie Teologul, care a fost şi un poet cu adevărat inspirat. Întrucât a scris într-o limbă foarte veche, unii din contemporanii săi nu l-au înţeles. Cei ce ne aplecăm asupra limbii poe­melor acestui mare teolog al Bisericii noastre suntem mângâiaţi fără dar şi poate atât de limba cât şi de in­spiraţia lui. Iată una din poeziile lui.

O, Tu, Cel ce eşti deasupra a toate,

Ce aş putea să-Ţi spun lăudându-Te?

Ce cuvânt să Te laude?

Nici un cuvânt nu Te poate exprima.

Ce minte să Te contemple?

Nicio minte nu Te ajunge.

Tu rămâi necunoscut minţii,

Chiar dacă ai zidit toate ce pot fi concepute.

Şi toate câte glăsuiesc ori glas nu au,

Pe Tine Te slăvesc.

Toate cele înţelegătoare ori fără de înţelegere,

Pentru Tine laude împletesc.

Obşteşti ne sunt doririle şi durerile,

Toate spre Tine se întorc

Şi se roagă. Ale Tale toate zidiri,

Imn fără de glas Îţi aduc.

În Tine toate se găsesc

Şi toate spre Tine privesc.

Ţelul tuturor eşti Tu

Cel ce eşti Unul, şi Toate, şi Niciunul.

Nu eşti niciunul, nu eşti nici toate, ci mai presus de tot şi de toate.

Posesor al numelor toate,

Cum să Te numesc, Cel singur fără de nume?

Ce minte cerească poate

Să se înalte dincolo de a înălţimilor nori?

Măcar de mi-ai arăta milă!

O Tu, Cel ce eşti dincolo de toate,

Cum Te-aş putea lăuda cu adevărat,

Îmi este îngăduit în alt fel?


Acest uriaş al cugetării patristice, ajuns la înţelepciune de tânăr, nu găseşte un cuvânt potrivit pentru a-L numi pe Dumnezeu, Cel aflat dincolo de toate şi mai presus de tot.

Singurul nume pe care nimeni nu-l poate folosi pentru sine şi care îi aparţine doar lui Dumnezeu este Cel ce este, Cel ce este veşnic, Cel care există cu adevă­rat.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Din Tâlcuiri la Apocalipsă, Arh. Evsevios Vittis, traducere de Ovidiu Lăzărescu, vol. 1, ed. Egumeniţa, 2010, pag. 115-117.

This entry was posted on Sunday, July 25th, 2010 at 12:37 pm and is filed under Poeme dogmatice. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.

Leave a reply

You must be logged in to post a comment.