Poate⁵³¹ vom fi învinuiţi, aşa cum am şi fost, pen­tru mesele alese, veşmintele de fală, alaiul de dina­intea noastră la întâlniri, semeţia către cei cu care ne întâlnim. Nu cunoşteam că trebuie să ne întrecem cu consulii, cu mai-marii provinciilor, cu cei mai renumiţi strategi de oşti, care nu au unde să îşi risipească avuţiile, şi că pântecele nostru trebuie să tânjească după îndulcirea cu bunurile săracilor, ca să cheltuim cele de trebuinţă ale lor pe prisosuri, apoi să vărsăm peste altare. Nu cunoşteam că tre­buie să huzurim fiind purtaţi de caii cei mai buni, să călătorim cu căleşti de o nemăsurată strălucire, cu un cortegiu înaintea noastră şi fluierături împre­jur, ca toţi să ne facă drum, ca fiarelor, şi să se dea deoparte astfel ca apropierea noastră să se vadă de departe. Dacă am îndurat aceste lucruri dureroase, ele au trecut. Dăruiţi-mi mie această nedreptate⁵³²: alegeţi pe altul care să fie pe placul celor mulţi, iar mie daţi-mi pustia⁵³³, viata de ţară şi pe Dumneze­ul meu, Căruia singur să Ii plac, şi Ii voi plăcea prin viaţa mea simplă. Dureros lucru e să fii lipsit de cu­vântări, de întâlniri şi de adunările poporului, de aplauze precum cele care acum îmi dau aripi, de casnici, de prieteni, de cinstiri, de frumuseţile şi de măreţia cetăţii, de strălucirile ei de multe feluri, ca­re luminează în jur cele ce se văd, dar fără să cau­te spre cele dinlăuntru. Totuşi aceasta nu e atât de dureros lucru, ca strigătele împotrivă şi amesteca­rea în mijlocul tulburărilor şi zarvelor, şi în lucru­rile pe care cei mulţi le înclină de partea lor. Căci a nu caută preoţi, ci retori. Nu iconomi de suflete, a vistiernici de bani. Nu jertfitori curaţi, ci cârmuitori puternici. Voi spune un cuvânt în apărarea lor noi i-am învăţat aşa, făcându-ne tuturor toate⁵³⁴, fie pentru a-i mântui pe toţi, fie pentru a-i pierde, nu ştiu.

Ce ziceţi? Sunteţi înduplecaţi, aţi fost biruiţi de cu­vintele mele? Sau trebuie să folosesc cuvinte mai puternice ca să vă înduplec? Pe Treimea însăşi, Că­reia voi şi eu ne închinăm, pe nădejdea noastră co­mună, şi de dragul unirii acestui popor, faceţi-rru această favoare: cu rugăciunile voastre trimiteţi-mă de aici, şi faceţi aceasta proclamarea pentru întrece­rea mea atletică pentru care am alergat. Daţi-mi în­scrisul de liberare, aşa cum fac împăraţii soldaţilor lor, şi de vreţi, chiar cu o mărturie bună, astfel în­cât să am cinste de pe urma ei, iar de nu, cum vreţi, pentru mine e totuna, câtă vreme Dumnezeu vede ale mele aşa cum sunt ele. Pe cine deci vom alege în loc? Va îngriji Dumnezeu⁵³⁵ de păstorul întâietăţii, precum odinioară de oaia jertfei. Eu cer doar atât în aceasta – să fie unul pizmuit de alţii, nu privit cu milă. Să nu fie unul ce dăruieşte toate tuturor, ci unul care să fie văzut înfruntându-se în unele lu­cruri, de dragul a ceea ce e mai bun, căci deşi pri­mul e cel mai plăcut, celălalt e cel mai folositor. Ast­fel, pregătiţi-mi deci cuvintele voastre de trimitere. Eu acum îmi voi lua bun rămas de la voi.

Rămas bun, Anastasia mea⁵³⁶, cea numită cu nu­mele evlaviei! Tu ai reînviat pentru noi învăţătura cea dispreţuită! Rămas bun, câmpul biruinţei noas­tre comune, noul Şilo⁵³⁷ unde cortul a fost aşezat întâi, după ce a fost purtat încoace şi încolo timp de patruzeci de ani în pustie, în rătăcirile lui! Ră­mas bun, mare şi faimoasă biserică, noua noastră moştenire, a cărei măreţie e dată acum de Cuvân­tul, care odată erai Iebus⁵³⁸ şi pe care noi te-am fă­cut Ierusalim! Rămas bun, voi, toate celelalte, mai prejos în frumuseţe doar faţă de aceasta, împrăştia­te în fiecare parte a cetăţii, ca nişte legături ce uniţi laolaltă vecinătăţile voastre şi care aţi fost umplute cu cei de Ia care ne luasem nădejdea, nu prin mine, în slăbiciunea mea, ci prin harul care e cu mine⁵³⁹! Rămas bun, voi, Apostolilor⁵⁴⁰, şi frumoasa voastră colonie, cei ce sunteţi dascălii întrecerii mele atle­tice! Dacă nu am prăznuit cu voi adeseori, a fost poate din pricina lui Satan⁵⁴¹ pe care eu, ca Pavel⁵⁴² cel dintre voi, îl port pretutindeni cu mine în trup, spre folosul meu – şi care este acum pricina mu­tării mele! Rămas bun, scaunul meu, înălţime piz­muită şi primejdioasă! Rămas bun, adunare a arhi­ereilor cinstită pentru demnitatea şi pentru vârsta preoţilor, şi voi, toţi ceilalţi slujitori ai lui Dumne­zeu dimprejurul Sfintei Mese, care vă apropiaţi de Dumnezeu Cel ce Se apropie de voi⁵⁴³! Rămas bun, coruri de nazirei, armonii ale psalmodierilor, pri­vegheri de toată noaptea, cuvioşie a fecioarelor, bu­nă rânduială a femeilor, adunări de văduve şi or­fani, şi voi, ochi ai săracilor, cu privirea îndreptată spre Dumnezeu şi spre mine! Rămas bun, case iubi­toare de străini şi iubitoare de Hristos, sprijinitoare ale neputinţei mele! Rămas bun, voi, iubitori ai cu­vântărilor mele, care alergaţi şi vă îmbulziţi la ele, voi, pene de scris, la vedere sau ascunse, şi tu, ba­ră despărţitoare, opintită de cei ce se împing în faţă să audă cuvântul! Rămas bun, împăraţi şi palat, şi slujitori şi casnici ai împăratului, fie credincioşi sau nu faţă de el – nu ştiu -, dar în cea mai mare par­te necredincioşi faţă de Dumnezeu! Bateţi din pal­me, strigaţi tare, preamăriţi pe retorul vostru pâ­nă la cer! Această limbă răutăcioasă şi vorbăreaţă a amuţit. Deşi ea nu va fi amuţită cu totul, căci mă voi război cu mâna şi cu cerneala. Dar pentru mo­ment am amuţit.

Rămas bun, cetate mare şi iubitoare de Hristos -voi da mărturie pentru adevăr, chiar dacă zelul tău nu e după măsura cunoştinţei tale⁵⁴⁴, dar despărţi­rea ne face mai binevoitori! Apropie-te de adevăr, schimbă-te măcar în acest ceas târziu! Cinsteşte pe Dumnezeu mai mult decât ai fost obişnuită! Nu e o ruşine a te schimba, în timp ce stăruirea în rău duce la pierzanie. Rămas bun, Răsărit şi Apus, pentru ca­re şi împotriva cărora a trebuit să lupt! Acela îmi es­te martor, care vă va da vouă pace, dacă doar puţini vor imita retragerea mea. Căci nu II vor pierde şi pe Dumnezeu cei ce renunţă la tronurile lor, ci vor avea scaunul lor întru cele de sus, mult mai înalt şi mai sigur. La urma tuturor, şi mai mult decât toate, voi striga: rămas bun, voi, îngeri veghetori ai bise­ricii acesteia, dar şi ai venirii şi ai pribegiei mele, de vreme ce toate ale noastre sunt în mâna lui Dumne­zeu! Rămas bun⁵⁴⁵, o, Treime, cugetarea mea şi po­doaba mea! Fie ca Tu să fii păstrată⁵⁴⁶ de cei de aici, şi Tu să îi păstrezi pe ei, poporul meu, căci al meu e, chiar dacă eu sunt rânduit în altă parte! Şi fie să aflu că Tu eşti pururea preaînălţată şi mărită atât în cuvânt, cât şi în faptă⁵⁴⁷! Copiii mei, păziţi ce vi s-a încredinţat⁵⁴⁸! Ţineţi minte pietrele aruncate de mi­ne⁵⁴⁹! Harul Domnului nostru Iisus Hristos fie cu voi cu toţi. Amin!

⁵³¹ Un pasaj ironic.

⁵³² II Corinteni 12, 13.

⁵³³ Sau singurătatea.

⁵³⁴ I Corinteni 9, 22.

⁵³⁵ Facerea 22, 8.

⁵³⁶ Anastasia – mica biserică „a Învierii”, în care creştinii ortodocşi se închinau, împreună cu Sf. Grigorie, la sosirea sa în Constantinopol, în timp ce bisericile cetăţii erau deţinute de către eretici.

⁵³⁷ Iosua 18,1.

⁵³⁸ I Paralipomena 11,4.

⁵³⁹ I Corinteni 15, 10.

⁵⁴⁰ Apostoli. În biserica Sfinţilor Apostoli, împăratul Constantin mutase moaştele Sf. Andrei, Luca şi Timotei.

⁵⁴¹ Satana, „ghimpele în trup, mesagerul Satanei”. Pentru Sf. Grigorie, starea gravă a sănătăţii.

⁵⁴² II Corinteni 12,7.

⁵⁴³ Iacov 4,8.

⁵⁴⁴ Romani 10, 2.

⁵⁴⁵ În aceste fraze expresia folosită este cea a salutului obişnuit grecesc χαϊρε – bucură-te sau te salut! , sau, după caz, adio! sau rămas bun!

⁵⁴⁶ Să fii mântuită de aceştia şi să îi mântuieşti pe ei.

⁵⁴⁷ πολιτεία – în cele ale cetăţii.

⁵⁴⁸ I  Timotei 6, 20. Expresia suportă şi traducerea păziţi comoara ce vi s-a încredinţat.

⁵⁴⁹ În calitate de păstor. Τών λιθασμών, aruncările mele cu pietre, engl. my stonings. În dicţionarul Bailly, la acest termen există o trimitere (singura) chiar la această expresie a Sf. Grigorie.

Din Cuvântari, ale Sf. Grigorie Teologul, carte apărută la Editura de suflet în anul 2009.

“Ţineţi rugăciunea! Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă! Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă! Aceasta vă va mântui. Numele lui Hristos va lumina mintea voastră, vă va întări sufleteşte, vă va ajuta în războiul împotriva demonilor. Vă va cultiva virtuţile şi vi se va face totul”.

Pentru aceasta  şi insista mult ca noi, ucenicii cei tineri, să aplicăm metoda practică a Rugăciunii rostite cu gura.

Şi fiindcă viaţa sa era continuă silire în rugăciune, de aceea stăruia ca şi noi să ne silim pe cât putem să pogorâm Numele lui Hristos în adâncul inimii noastre.

Aceasta era învăţătura Cuviosului nostru Stareţ: să ne îndemne, să ne silească,  să ne supravegheze şi să ne amintească neîncetat să pomenim Numele lui Dumnezeu necurmat, aşa cum scrie Sfântul Grigorie Teologul: “Pomenirea lui Dumnezeu să fie mai deasă decât răsuflarea ta”¹.

¹ Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântul  XX, EPE, tom.4, p.16.

Din Stareţul meu Iosif Isihastul de arhim. Efrem Filotheitul, editura Evanghelismos, 2010.

Prea cinstitului şi de Dumnezeu preaiubitului frate şi împreună-presviter Cledoniu: bucurie în Domnul.

Grigorie

I. Aş voi să ştiu, ce însemnează această poftă de înnoiri, în sânul Bise­ricii, că orişicui numai voieşte şi fiecărui trecător să-i fie permis a despărţi cum zice Scriptura¹, turma cea bine cîrmuită, şi a o prăda prin apucături tîlhăreşti, sau mai degrabă, prin învăţături hoţeşti şi absurde. Căci dacă au şi avut vreo cauză, în privinţa credinţei, pentru care să ne poată con­damna cei ce se ridică acum împotrivă, apoi totuşi nu trebuia să îndrăz­nească unele ca acestea, fără să ne înştiinţeze deloc; ci era de lipsă ca mai întîi să caute ori a convinge ori a se convinge — dacă însemnează ceva şi cuvîntul meu, ca al unuia ce se teme de Dumnezeu şi care a muncit mult pentru cuvîntul credinţei şi a fost folositor Bisericii —, şi atunci abia, dacă şi atunci, să înceapă a reforma; însă şi aşa aceşti îngîmfaţi nu pot să aibă nici o scuză. Dar după ce credinţa noastră s-a predicat atît în scris cît şi prin grai viu², în apropierea şi depărtarea cea mai mare, cu pericole şi fără pericole, cum se poate că unii săvîrşesc lucruri ca acestea, iar ceilalţi stau nemişcaţi?!

* Textul în limba originală, greacă, al acestor două scrisori, este editat, însoţit şi de o traducere în limba latină, în Cursus Patrologiae Completus, Series Graeca Prior, Tom. XXXVII, accurante J. P. Migne, Paris 1862, sub titlul: Către presviterul Cledoniu împotriva lui Apollinarie: Scrisoarea I (în paginile 175—194) şi Scrisoarea II (în paginile 194—202).

Şi nu e atît de nedemn, deşi destul de nedemn, faptul că aceşti oameni adapă sufletele mai simple cu învăţătura tor cea rea şi cu vorbe foarte ne­legiuite, ca faptul că lăţesc minciuni şi despre mine, că eu adică aş fi de aceeaşi părere cu ei şi aş cugeta la fel cu dînşii, învăluindu-şi astfel nada în metal scump, făcîndu-şi, sub acest pretext, voia lor, şi făcând din sin­ceritatea mea, în urma căreia îi priveam ca fraţi şi nu ca străini, zale pentru răutate; şi nu. numai atît: ci ei mai zic, după cum aud eu, că au fost pri­miţi chiar de acel sinod occidental³, de către care se condamnaseră mai îna­inte, ceea ce este foarte evident pentru toată lumea. Dar dacă aderenţii lui Apollinarie au fost primiţi, fie acum, fie mai înainte, să dovedească lucrul acesta, şi eu sînt mulţumit. Este doar evident că numai alăturîndu-se învă­ţăturii celei drepte, au putut fi primiţi; căci dacă au dobîndit ei aceasta, altfel nu poate să fie. Se arată doar pretutindeni, ori prin hotărîri sinodale, ori prin scrisori comunicatorice; căci aşa prevede legea sinoadelor. Iar dacă acestea nu sînt decît vorbe, şi o himeră iscodită de dînşii, din fantezie, şi spre a-şi cîştiga, prin autorităţi personale, încrederea mulţimii, atunci fă-i să se liniştească şi convinge-i.

Să nu înşele oamenii aceştia pe alţii, şi nici pe sine să nu se înşele, afirmînd că Omul Domnesc, cum zic ei, care însă se numeşte, mai bine, Domnul nostru şi Dumnezeu, este fără minte⁴. Căci noi nu despărţim omul de dumnezeire, ci pe unul şi acelaşi îl mărturisim şi-l învăţam, mai-nainte, ce-i drept, nu om, ci Dumnezeu şi Fiul unul născut mai-nainte de veci, ne­împreunat cu trup şi cu nimic din cele trupeşti; la sfîrşit însă şi om, luînd asupra Sa umanitatea pentru mîntuirea noastră: după corp a suferit, după dumnezeire însă n-a putut să pătimească; mărginit cu trupul, cu spiritul însă nemărginit; acelaşi şi pămîntesc şi ceresc, văzut şi înţeles, cuprins şi necuprins; ca prin El, om întreg şi Dumnezeu, să se restaureze întregul om căzut în păcat.

Cine nu crede că Sfînta Maria e Născătoare de Dumnezeu⁵, acela e afară de dumnezeire; iar de va zice cineva că Hristos a trecut prin Fecioară ca printr-un canal, şi nu va mărturisi că s-a format în ea atît în mod dumnezeesc cît şi omenesc deodată: dumnezeesc, pentru că s-a conceput fără bărbat, şi omenesc, pentru că s-a format după legea naşterii, acela este aşiş­derea ateu. De va zice cineva că omul s-a format, iar Dumnezeu s-a adăogat mai pe urmă este de condamnat. Căci asta nu însemnează naşterea lui Dum­nezeu, ci ferirea Lui de naştere. De va introduce cineva doi Fii, pe unul născut din Dumnezeu şi Tată, iar pe al doilea născut din mamă, acela să cadă din înfierea⁶ promisă celor dreptcredincioşi. Naturi⁷, cei drept, sînt două, Dumnezeu şi om, deoarece este suflet şi corp; dar totuşi nu sînt doi fii nici doi Dumnezei. Căci deloc nu sînt socotiţi doi oameni, cînd vorbeşte şi Pavel astfel despre omul cel dinăuntru şi cel dinafară⁸. Şi dacă e vorba să mă exprim pe scurt, atunci şi din una şi din alta se compune Mîntuitorul — fiindcă doar nu este acelaşi lucru ceea ce se poate vedea cu ceea ce este nevăzut, şi ceea ce nu e temporal cu ceea ce stă sub timp — dar el nu este şi unul şi altul. Nicidecum. Căci amândouă una sînt în această uniune⁹. Dumnezeu înomenindu-se şi omul îndumnezeindu-se, sau cum i-ai mai putea zice. Eu zic: şi una şi alta¹⁰ (cu privire la firea dumnezeiască a lui Hristos): cu Treimea stă lucrul tocmai invers, căci acolo este şi unul şi altul, ca să nu confundăm ipostasele; însă nu şi una şi alta, căci tustrele sînt una şi aceeaşi cu privire la dumnezeire.

Cel ce va zice că dumnezeirea s-a efectuat din graţie, ca într-un profet, şi nu s-a unit şi este unită după fiinţă, aoela să fie lipsit de inspiraţie mai bună, ba mai degrabă (să fie) plin de una contrară. Cine nu se închină Celui răstignit, anatema să fie şi să se înşire între cei ce au omorît pe Dumnezeu. De va zice cineva că El a fost deplin pe urma faptelor Sale, şi abia după botez sau după învierea Sa din morţi s-a învrednicit de înfiere, aşa ca şi acei (zei), pe care grecii îi induc ca adaoşi, anatema să fie. Căci ceea ce a avut un început, sau are un curs, sau prosperează şi se desăvîrşeşte, nu este Dumnezeu, cu toate că şi acestea se pot zice despre El din cauza descoperirii pe-ncetul. Cel ce va zice că sfîntul corp s-a depus şi dum­nezeirea este goală de corp şi nu este cu trupul cel primit, atît acum cît şi la a doua venire, unul ca acela să nu vadă mărirea venirii Lui. Unde să fie acum trupul, dacă nu cu acea natură, de către care s-a primit? Căci doar nu s-a aşezat, potrivit închipuirilor nebune ale Manicheilor, în soare, ca să se venereze cu batjocură; ori s-a vărsat în aer şi s-a difuzat, aşa cum e felul sunetului, cum e mersul miresmelor şi cursul fulgerului, ce ţine atît de puţin? Dar unde să punem şi faptul că după înviere a fost pipăit¹¹, ori că odată are să fie văzut de către cei ce l-au străpuns? Căci dumnezeirea în sine este nevăzută. Însă eu cred, că El va veni cu trupul, aşa cum s-a arătat învăţăceilor Săi pe munte, aşa cum a mai dovedit-o¹² cînd dumnezeirea a întrecut ceea ce era carne. Precum acestea le spun pentru înlăturarea ocării alegoriei aşa şi acelea le scriu pentru îndreptarea înnoirii.

De va zice cineva că trupul lui Hristos s-a pogorît din cer, şi nu că este de aici de Ia noi, deşi mai presus de noi, să fie anatema. Căci acel: ,,Omul al doilea este din cer”¹⁴, şi: „precum este Cel ceresc, aşa sînt şi cei cereşti”,¹⁵ şi: „Nimeni nu se va sui la cer, decît cel ce s-a pogorît din cer, Fiul omului”¹⁶ şi altele de felul acesta, cîte credem, că se pot zice din cauza uniunii cu ceea ce este ceresc, precum şi acele cuvinte, că prin Hristos s-au făcut toate¹⁷, şi: „Să locuiască Hristos în inimile voastre”,¹⁸ nu se referă la Dumnezeu, care se poate vedea cu ochii, ci la cele ce se înţeleg cu spi­ritul”, bineînţeles aşa, ca fiind unite atît naturile, cît şi însuşirile lor, şi păstrîndu-se una pe alta, din cauza strînsei legături între ele.

De a nădăjduit cineva într-un om fără de minte, nebun este întru adevăr şi cu totul nevrednic de mîntuire. Căci ceea ce nu s-a primit, este nevindecat: iar ceea ce s-a unit cu Dumnezeu, aceea se mîntuieşte. Dacă a căzut Adam pe jumătate, atunci s-a înjumătăţit şi ceea ce s-a primit şi ceea ce a primit rnînturirea. Iar dacă a căzut întreg, atunci s-a unit cu întregul ce s-a născut şi totul se eliberează. Deci să nu invidieze ei completa noastră mîntuire şi să nu pună pe seama Mîntuitorului numai oasele, nervii şi figura omului.

Căci dacă omul a fost fără suflet — chiar şi aceasta o zic Arienii, ca să poată atribui lui Dumnezeu patima; dar ceea ce mişcă corpul nu poate să pătimească¹⁹. Dar dacă are suflet, de minte însă este lipsit, atunci cum (de se mai numeşte) om? Căci omul nu este o vietate fără minte. Şi e necesar ca numai specia, masca, să fie omenească, sufletul însă poate să fie de cal, de bou sau de alt dobitoc ce n-are minte? Ş-apoi aceasta e şi ceea ce are să se mîntuiască; iar eu m-am înşelat de către adevărul însuşi, ca unul ce mă fălesc şi mă înalţ singur, în vreme ce altul are parte de laudă. Iar dacă omul are minte şi nu e lipsit de ea, atunci să înceteze ei a fi într-adevăr fără de minte!

Însă ajunge, zic ei, dumnezeirea în locul minţii. Dar ce mă importă aceasta? Dumnezeirea numai cu trupul²⁰ singur nu este om, şi nici numai cu sufletul²¹ singur, dar nici cu amîndouă, căci lipseşte mintea²², care cu deosebire îl face pe om. De aceea pe om reţine-l întreg şi leagă de el dum­nezeirea, ca să-mi faci binefacerea deplină. Însă două deplinătăţi, vei zice, nu a putut cuprinde. Dar nu este aşa; afară doar dacă priveşti (lucrul) numai din punct de vedere omenesc. Căci un vas de o măsură nu va cuprinde două măsuri şi nici spaţiul unui singur corp două sau mai multe corpuri. De le consideri pe acestea însă ca pe nişte lucruri intelectuale şi necorpo­rale, atunci ia aminte, că eu, unul şi acelaşi, am cuprins şi sufletul şi ra­ţiunea şi mintea şi pe Duhul Sfînt, şi că înainte de mine, lumea aceasta care se compune adică din lucruri văzute şi nevăzute, l-a cuprins pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfîntul Duh. Căci aşa este natura celor intelectuale, că se amestecă în mod necorporal şi nedespărţit, atît întreolaltă cît şi cu corpuri, fiindcă şi de o singură ureche se pot cuprinde mai multe sunete, şi feţele mai multora se pot vedea simultan de aceiaşi ochi, şi de acelaşi miros se pot simţi mai multe miresme, aşa că nici simţurile nu se strîmtoresc între-olaltă şi nu se înlăturează, şi nilci lucrurile simţite nu se micşorează din pricina percepţiei.

Cum poate mintea omului sau îngerului, comparîndu-se cu dumne­zeirea, să se găsească perfectă, aşa ca una să fie nevoită a ceda la apariţia celeilalte, care ar fi mai mare? Căci doar nu se află deplină o sclipire oare­care, dacă se compară cu soarele, şi nici puţină umezeală, comparîndu-se cu fluviul, nu poate trece ca perfectă; să alegem pe cele mai mici, splen­doarea casei, umezeala pămîntului, şi aşa să se cuprindă cele mai mari şi mai perfecte. Căci să ne gîndim, cum vor cuprinde două perfecţiuni: casa, splendoarea şi pe soare, iar pămîntul şi umezeala şi fluviul? Căci, într-a­devăr, chestia e vrednică de multă cugetare. Sau lor le scapă din vedere că acelaşi (lucru, care în comparare cu una este deplin, comparîndu-se cu alta nu e deplin, aşa ca un dîmb în comparaţie cu un munte, şi un grăunte de muştar faţă de un fir de bob, sau cu alta din seminţele mai mari, deşi se zice că e cel mai mare între cei de aceeaşi specie cu el; iar, dacă voieşti, şi îngerul cu Dumnezeu şi omul cu îngerul?! Deplină este mintea şi are con­ducerea; nu simplu deplină, ci faţă de suflet şi de corp este ea deplină; lui Dumnezeu însă îi este servă şi supusă, n-are parte de conducere şi nici aceeaşi onoare. Doar şi Moise lui Faraon i-a fost dumnezeu²³, lui Dumnezeu însă sclav²⁴, precum este ştire în scris; şi stelele luminează noaptea, dar de la faţa soarelui se ascund, aşa că ziua nici nu se mai poate cunoaşte, ori de mai sînt; şi o faclă mică, lipindu-se de un rug mare, nici nu se stinge, nici nu luminează, nici nu se desparte, ci totul este rug, învingînd acela, care este mai superior.

Ci mintea noastră, se va zice, este osîndiită. Dar cum este corpul? Nu e osîndit? De aceea, ori caută de-l depărtează pe acesta din cauza păca­tului, ori adaug-o pe aceea din cauza mîntuirii. Dacă partea mai rea s-a primit, ca să se sfinţească prin încorporare, atunci oare nu se va primi partea mai bună ca să se sfinţească? Dacă lutul a dospit şi s-a făcut frămîntătură nouă²⁵, atunci tocmai icoana nu va dospi şi nu se va uni oare cu Dumnezeu, îndumnezeindu-se prin îndumnezeire? Dar să adăugăm şi faptul (următor): dacă mintea, ca aceea care a păcătuit şi e osîndită, înde­obşte s-a dispreţuit, apoi corpul, din aceeaşi cauză, s-a primit, iar mintea s-a omis; ca iertare pentru aceia, care greşesc, în privinţa minţii. Căci măr­turia lui Dumnezeu a dovedit că părerea ta nu se poate vindeca. Să spun un lucru mai mare? Drept că tu, dragul meu, — ca venerator al corpului, în vreme ce eu sînt venerator al omului — dispreţuieşti de aceea mintea mea, ca să împreunezi pe Dumnezeu cu corpul, ca şi cînd altfel nu e posibil să se împreuneze, şi pentru aceasta ridici un zid la mijloc²⁶. Dar raţiunea mea ce-i? Este ea a unui om neînţelept şi neînvăţat? Miintea se uneşte cu mintea şti printr-însa. ca prin ceea ce formează puntea între dumnezeire şi grosime²⁷, cu carnea.

Dar să vedem ce cauză a primirii umanităţii sau a încarnaţiunii, cum zic înşişi, induc ei. Dacă zic ei, că incarnaţiunea s-a făcut, ca Dumnezeu, cel de altfel necuprins, să se cuprindă şi să petreacă între oameni, sub carne, ca sub un văl, atunci înşelătoare este această mască a lor şi această poveste făţarnică: ca să nu zic că în oarecare alt mod a fost posibil să pe­treacă între noi, precum o făcuse mai înainte, în rug de foc şi în chip ome­nesc. Iar dacă a primit Dumnezeu umanitatea, ca să ridice blăstămul pă­catului, sfinţind cele asemenea prin cele asemenea, atunci precum a avut lipsă de corp pentru corpul cel osîndit, şi de suflet pentru suflet, aşa a tre­buit să aibă lipsă de minte, care nu numai că a căzut în Adam, ci a fost şi aceea care s-a infectat întîi, cum zic medicii cu privire la morburi. Căci ceea ce a primit porunca, aceea nici nu a păzit-o, a cutezat s-o calce; ceea ce a călcat-o, aceea a avut şi cea mai mare lipsă de mîntuire; şi ceea ce a avut lipsă de mîntuire, aceea s-a şi primit; mintea aşadar s-a primit.

Aceasta deci s-a demonstrat, ori le este pe voie, ori nu, cu dovezi ne­cesare şi geometrice, cum zic ei înşişi. Tu însă faci tot aşa, ca şi cînd, vătămîndu-se ochiul şi piciorul unui om, i-ai tămădui piciorul, ochiul însă i l-ai lăsa nevindecat; sau, nezugrăvind pictorul ceva cum se cade, pictura a-i preface-o, peste pictor însă ai trece la ordinea zilei, ca peste unul care şi-a făcut datoria bine. Căci dacă dînşii, împiedecaţi prin aceste argumente, îşi iau refugiul la afirmarea că Dumnezeu, şi fără minte, poate să mîntuiască pe om, atunci să ştie că tot aşa a putut să mîntuiască şi fără corp, numai prin voinţă, precum pe toate celelalte le-a făcut şi le face în mod necorporal. Depărtează deci şi corpul odată cu mintea, ca să-ţi fie deplină nebunia. Dar se-nşală de literă, şi de aceea se refugiază la corp, necunoscînd obiceiul Scripturii. Noi le vom da învăţătură şi în această privinţă. Căci cum că Hristos se numeşte în Scriptură, în tot locul, om şi Fiul omului, la ce le-am mai spune-o acelora care o ştiu ?

Dacă se sprijinesc ei pe locul: „Cuvîntul s-a făcut carne şi s-a sălăş­luit între noi”,²⁸ şi rad, ca şi cismarii, pieile mai grase, cea mai bună parte din om, ca să încleie pe Dumnezeu cu corpul: apoi cred că e timpul să zică, că Dumnezeu este numai Dumnezeu al trupurilor şi nu şi al sufletelor,: fiindcă doar scris este: „Precum i-ai dat lui putere peste tot corpul”²⁹ şi: ,.La tine va veni tot corpul”,³⁰ şi: „Să binecuvinteze tot corpul numele cel sfînt al lui”³¹; astea înseamnă: tot omul; ori apoi să zică, că părinţii noştri au coborît la Egipt fără corpuri şi nevăzuţi, şi că numai singur su­fletul lui Iosif a fost pus la închisoare de Faraon, pentru că doar este scris : ,.La şaptezeci şi cinci de suflete s-au coborît în Egipt”,³² şi „Fierul stră­puns-a sufletul său”,³³ un lucru, care nu se poate fereca. Căci aceia care afirmă astfel de lucruri, nu ştiu că acestea se zic în mod sinecdochic, indicîndu-se printr-o parte întregul; precum zice Scriptura : şi „puii corbilor strigă către Dumnezeu”,³⁴ spre a arăta natura păsărilor, şi se induce Găinuşa, Luceafărul de seară, Arcturosul în locul tuturor stelelor şi al Provi­denţei pentru ele.

Mai vine apoi, că iubirea lui Dumnezeu pentru noi nu s-ar fi putut do­vedi altfel, decît prin aceea, că s-a luat aminte la carne, şi că pentru noi s-a pogorît pînă la partea cea mai joasă. Căci tot omul cu mintea-ntreagă va mărturisi că trupul este mai prejos în preţ decît sufletul. Locul: „Cuvîntul s-a făcut trup”,³⁵ deci are, cred eu, acelaşi înţeles ca şi zicerea, că „păcat” s-a făcut pe sine şi „blăstăm”³⁶; nu pentru că Dumnezeu s-a prefăcut în aceasta — cum se poate?, — ci pentru că, luînd aceasta asupra Sa, a ri­dicat păcatele noastre şi bolile noastre le-a purtat. Cu acestea, socot că am vorbit destul deocamdată,, fiindcă sînt sigure, clare şi se pot înţelege uşor şi de cei mulţi. Căci nu ca să facem lucru de logograf le scriem acestea, ci ca să punem stavilă rătăcirii şi fraudei; un tratat mai deplin despre acestea, dacă va părea de lipsă, vom da mai tîrziu.

Şi ceea ce e mai greu decît acestea şi nu se poate trece cu vederea: O de s-ar exclude „cei ce vă răzvrătesc”³⁷ şi introduc un al doilea iudaism şi o a doua tăiere-împrejur şi un al doilea rînd de jertfe; căci dacă această afirmaţie a lor este adevărată, atunci ce piedecă mai este, ca Hristos, pentru înfrîngerea aceloraşi lucruri, să se nască de-a doua oară şi iarăşi să se tră­deze de Iuda, să se răstignească, să se înmormînteze şi să învie, ca să se împlinească aceeaşi serie întreagă, ca şi acea mişcare a corpurilor cereşti, care după învîrtirea cercuală a grecilor, învîrte aceleaşi stele împrejur? Căci ce soartă fatală să fi fost aceasta că din cele întîmplate atunci, una se face, alta se omite? Acest lucru să-l arate aceşti înţelepţi, şi care se laudă cu mulţimea cărţilor.

Dumnealor, îngîmfaţi din pricina acelei cărţi despre Treime, răstoarnă asupra noastră mincinoasa acuză că nu am fi sănătoşi în privinţa credinţei, şi ademenesc şi pe mai mulţi de-i înşeală; dar trebuie neapărat să se ştie că Apollinarie, deşi a dat Duhului Sfînt numele de dumnezeire, totuşi pu­terea dumnezeirii nu a păzit-o. Căci constituirea Treimii din mare, mai mare şi cel mai mare, adică din Duhul Sfînt, din Fiul şi din Tatăl, aşa ca şi din sclipire, rază şi soare — o învăţătură scrisă răzvedit în cărţile aceluia — formează o scară a dumnezeirii, care nu se suie în cer, ci pogoară din cer. Noi însă, ce-i drept, cunoaştem pe Dumnezeu Tatăl şi Fiul şi Sfîntul Duh; dar nu ca nişte nume goale, ce scot în relief neegalitatea în dumnezeiri şi puteri, ci precum una şi aceeaşi numire, aşa şi una şi aceeaşi natură, fiinţă şi putere a dumnezeirii.

Dacă socoteşte cineva că cele spuse (de noi) sînt adevărate, însă ne in­criminează comunitatea cu ereticii, să arate că aceasta e în realitate una din însuşirile noastre; şi atunci ori vom convinge, ori vom ceda. Dar înainte de a judeca nu este cazul să faci înnoiri nici în privinţa unui lucru oricît de neînsemnat, necum să faci un lucru atît de mare şi în privinţa unor lu­cruri atît de vajnice! Cît despre noi, acestea le-am mărturisit înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, şi le şi mărturisim. Şi nici că aş fi scris acestea, crede-mă, dacă nu vedeam Biserica despărţindu-se şi despicîndu-se, atît din pricina altor iscodiri monstruoase, cît şi prin acest sinedriu, de acum, al deşertăciunii. Iar cel ce din oarecare interese, ori din frică de oameni, ori de pe urma unor temeri absurde, sau pentru lipsa de păstor şi conducător, ori, în fine, pentru că găseşte bucurie în lucrări străine şi neobicinuite şi este gata la orice înnoire, ne dispreţuieşte, cu toate că spunem acestea, ne dispreţuieşte pe noi ca pe nişte oameni de nici o valoare, către unii ca aceia însă aleargă cu braţele deschise, acela împărţeşte corpul cel frumos al Bi­sericii, acela însuşi îşi va purta pedeapsa, oricine va fi el, şi în ziua jude­căţii îşi va da seama înaintea lui Dumnezeu. Iar dacă cărţile acelea mari, şi psaltirea cea nouă şi cîntecele acelea, contrare lui David, şi graţia cîntărilor, se numesc al! treilea testament: atunci să ştie că şi noi facem psalmi şi multe scriem şi spunem în versuri. Pare, deci, că şi noi avem Duhul lui Dumnezeu; căci un dar al Duhului Sfînt este acesta şi nu o înnoire ome­nească. Voiesc ca tu să mărturiseşti acestea înaintea celor mulţi, ca să nu avem greutate, ca şi cînd am trece cu vederea un rău ca acesta şi să nu facem, prin comoditatea noastră, ca să se lăţească şi întărească o învăţătură rea şi primejdioasă.

II. Fiindcă mulţi se-ndreaptă către pietatea ta, cerînd o învăţătură de­plină şi precisă în privinţa credinţei, cu dragoste m-ai rugat pentru o scurtă formulare şi o regulă a părerii mele; drept aceea îţi scriu pietăţii tale, că eu, — ceea ce ştiai şi înaintea epistolei mele —, nici n-am pus şi nici nu pot să pun nimic mai presus de credinţa niceeană, care s-a editat de Sfinţii Părinţi adunaţi acolo pentru împăcarea ereziei ariane, ci de credinţa aceea suntem, prin graţia lui Dumnezeu, şi vom şi fi, explicînd numai cele ce nu s-au zis în mod complet despre Sfîntul Duh, (fiindcă această întrebare, pe atunci, încă nu era stîrnită), explicînd anume că trebuie de ştiut că de o dumnezeire este Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfînt, cunoscîndu-l şi pe Duhul ca Dumnezeu. Pe aceia deci care cugetă şi învaţă astfel, să-i aibi soţi, cum îi am eu; de aceia însă care fac altfel fereşte-te şi ţine-i de străini lui Dum­nezeu şi Bisericii universale. Dar fiindcă şi în privinţa înomenirii sau în­trupării se agită oarecare chestie, apoi hotăreşte-le-o despre mine şi aceasta, anume că eu pe Fiul lui Dumnezeu cel născut din Tatăl, şi mai apoi din Sfînta Fecioară Maria, îl cred unul şi nu numesc doi, ci pe unul şi acelaşi îl ador, în neîmpărţită dumnezeire şi cinste. Iar cine nu se va fi conformat acestora, ori acum, ori mai târziu, acela îşi va da seama înaintea lui Dumnezeu în ziua judecăţii.

Cele ce observăm şi spunem noi împotriva nebunei lor păreri despre mine sînt pe scurt următoarele: ei înşişi aproape şi pătimesc ceea ce dog­matizează, circumcizîndu-şi mintea din cauza nebuniei. Ca să nu mă acuze că credinţa lui Vitaliu, a acelui bărbat atît de plăcut mie, pe care acesta, rugat de episcopul Romei Damas, a expus-o în scris, mai înainte am găsit-o bună şi am primit-o, acum însă am respins-o, voiesc să vorbesc puţine şi despre acest caz. Căci aceştia, prin dispute despre cele nespuse, ţinute cu învăţăceii lor, ca şi maniheii cu aceia pe care îi numesc aleşi, descoperindu-şi toată boala, abia mai conced Mîntuitorului şi corpul. Dar cînd se strîmtoresc şi se conving de sentinţele universale despre întrupare, pe care le dă Scriptura, atunci, ce-i drept, mărturisesc discuţiunile pioase, dar pur­ced nelegiuit faţă de minte, zicînd, într-adevăr, că omul nu este fără suflet, nici fără raţiune, nici fără minte şi nici nedesăvîrşit; punînd însă de altfel dumnezeirea în locul sufletului³⁸, raţiunii³⁹ şi minţii⁴⁰, ca şi cînd numai sin­gură ea s-ar fi împreunat cu carnea şi nu şi cele omeneşti, ale noastre; deşi acea curăţenie de păcate este mai măreaţă decît cele ale noastre şi este ceea ce ne mîntuie de afecţiunile noastre cele păcătoase.

Aşa şi acel: „Iar noi avem mintea lui Hristos”,⁴¹ ei îl explică rău şî foarte nebuneşte, zicînd, că mintea lui Hristos este dumnezeirea, nu ca noi, care sîntem de părerea că cei ce şi-au curăţit mintea lor prin imitarea acelei minţi, pe care Mîntuitorul a primit-o pentru noi, şi şi-o pun, pe cît e posibil, în armonie cu aceea, sînt aceia despre care se zice că nu au mintea lui Hristos, aşa precum şi despre cei ce îşi ţin corpul aspru s-ar putea afirma că au corpul lui Hristos, şi sînt părtaşii Lui; şi: ,,Precum au purtat chipul celui pămîntesc, aşa, zic, vom purta şi chipul celui ceresc”⁴². Tot astfel este pentru ei omul şi perfect, nu fiindcă a fost încercat — prin toate afară de păcat, ci fiindcă se învaţă că el este o amestecătură din Dumnezeu şi carne, căci ce este mai deplin decît aceasta, zic ei.

Acelaşi păcat îl fac ei şi în privinţa cuvîntului ενανθρώπησις⁴³, explicînd pe acel ένανθρώπησεν⁴⁴ nυ că Hristos a fost în om, în care s-a îmbrăcat, după cum s-a zis: Căci el ştia, ce este în om⁴⁵, ci ei zic şi învaţă că aceasta nu însemnează alta decît: a avut relaţii cu oamenii şi a petrecut între ei, provocîndu-se la cuvintele: După aceasta s-a arătat pe pămînt şi a petrecut între oameni⁴⁶. Dar ce mai ai de combătut? Cei ce depărtează omul şi chipul lui intern, curăţă cele dinafară ale noastre numai pentru această mască nouă şi faţa cea vizibilă, luptînd contra sa însuşi întru atîta încît din pri­cina cărnii expun şi celelalte într-un mod cras şi trupesc — de aici vine acest al doilea Iudaism şi acea voluptate delirică de paradis, ce are să ţie o mie de ani, şi aproape şi afirmaţia că noi după un lucru îl vom primi pe tot acelaşi lucru —; dar ei induc mai degrabă părelnicia cărnii decît realitatea ei, ca a uneia ce n-a pătimit nimic din ale noastre, afară de cele ce sînt libere de păcat; pentru întărirea acestei învăţături se folosesc şi de o spusă apos­tolică, pe care însă nici n-o înţeleg şi nici n-o pronunţă apostoliceşte, anume cuvintele⁴⁷ că Mîntuitorul s-a făcut asemenea oamenilor şi s-a aflat la chip ca omul, ca şi cînd prin aceste cuvinte nu s-ar vădi figura (lui) omenească, ci numai o arătare înşelătoare şi numai o părere.

Dacă deci aceste cuvinte, înţelese bine, corespund pietăţii, rău expli­cate însă, sînt nepioase, atunci ce mirare este, dacă şi eu luam cuvintele lui Vitaliu în înţeles bun, fiindcă aşa mă încredinţa voinţa, în vreme ce alţii turbau împotriva sensului lor, cum ieşia din scris. Aceasta, mi se pare, a fost cauza că şi Damas, informat după aceea mai bine, şi aflînd totodată că ei ţin la explicările lor de mai-nainte, i-a excomunicat şi documentul cre­dinţei lor l-a nimicit prin anatematism: suportînd cu greutate acea fraudă, în care căzuse de pe urma simplităţii sale.

Convinşi deci pînă la evidenţă despre aceasta, să nu se umplă de in­dignare, ci să se roşească de ruşine; să nu mă împresoare cu minciuni, ci să se umilească şi să şteargă de pe porţile lor acea mare şi miraculoasă vestire şi inscripţie falsă a Ortodoxiei, care pe cei ce vin îi întîmpină cu în­trebarea şi deosebirea că trebuie a adora nu pe omul purtător de Dumnezeu, ci pe Dumnezeul purtător de trup. Ce poate fi mai prost decît aceasta, măcar că se mîndresc atît de mult noii vestitori ai adevărului. Că au oarecare plă­cere sofistică pentru repeziciunea opunerii şi jocul cuvintelor, care face bucurie celor neexperţi; dar nimic nu e mai ridicul, mai prost şi mai neso­cotit. Căci dacă ai schimba pentru Dumnezeu cuvîntul ανθωπος⁴⁸ cu σάρξ⁴⁹ — cea dintîi ne place nouă, iar cea de a doua lor —, ş-apoi te-ai folosi de această mare opunere şi cunoştinţă de Dumnezeu ce s-ar întîmpla? Decît că n-avem sa ne închinăm cărnii purtătoare de Dumnezeu, ci lui Dumnezeu celui purtător de om. Om, ce utopie! Învăţătura cea ascunsă, cea de după Hristos, ne-o vestesc ei astăzi. Într-adevăr, trebuie să plîngi. Căci dacă a început credinţa abia cu treizeci de ani în urmă, în vreme ce de la arătarea lui Hristos au trecut acum aproape patru sute de ani, apoi zadarnică a fost Evanghelia noastră în decursul timpului acestuia, deşartă şi credinţa noa­stră, în zadar au suferit martirii martiriile lor, în zadar stau şi în fruntea poporului prepoziţi atît de însemnaţi, şi tot darul este al poeziei şi nu al credinţei.

Şi acum, cine nu va admira erudiţia dumnealor, care despart desluşit cele ale lui Hristos; cuvintele: s-a născut, a fost ispitit, a flămînzit, a însetoşat, a fost obosit, a dormit le atribuie părţii omeneşti; iar că a fost preamărit de îngeri, că a biruit pe ispititor, că a săturat poporul în pustie şi într-un aşa mod, apoi că a umblat pe mare, pun ei pe seama dumnezeirii; asemenea şi acel: „Unde aţi pus pe Lazăr?”⁵⁰ este omenesc, zic ei, iar că a strigat: „Lazăre, vino afară”⁵¹ şi l-a înviat, mort de patru zile, pun ei mai presus de noi; şi faptul că a fost în agonie, s-a răstignit şi s-a înmormîntat, se referă numai la învelişul extern, iar că a avut încredere în sine şi curaj, că a înviat şi s-a înălţat, se referă la comoara cea dinăuntru. Şi apoi totuşi ne acuză pe noi, ca pe unii care introducem două naturi deosebite ce se luptă înteolaltă şi împărţim măreaţa şi minunata unitate. După dreptate însă ar fi ca ori să nu facă cele ce acuză, ori să nu acuze cele ce fac; să se hotă­rască a-şi urma numai sieşi şi să nu afirme deodată şi părerile sale proprii şi pe cele ale adversarilor lor. Atît de mare este prostia lor; ea luptă atît împotriva sa însăşi cît şi în contra adevărului; se opun sieşi, şi totuşi nici nu înţeleg, nici nu se ruşinează.

De socoteşte cineva că noi scriem sau spunem acestea de bună voie şi cu plăcere, şi nu mai vîrtos siliţi fiind, şi de zice că disfătuim şi împiedecăm unirea, şi nu ne sîrguim cu cea mai mare rîvnă pentru ea, să ştie că rău cu­getă, şi că nu avem deloc drept scop pofta noastră personală, noi, în a cărui ochi nimic nu stă şii nici nu a stat vreodată mai presus decît pacea; ba toc­mai ceea ce fac şi vorbesc aceia, pripiţi ca nişte tineri, sînt volnice să de­părteze de pretutindeni unirea.

¹ Ps. 79, 13.

² αγράφως.

³ Nichephoros zice în cartea XI, c. 12, că auzind episcopul Romei, Damasus, şi cel al Alexandriei, Petru, despre lăţirea ereziei lui Apollinarie, au ţinut un sinod la Roma, în care au hotărît, că acea erezie este străină şi departe de Biserica universală. Deoarece Nichephoros vorbeşte aici multe despre Apollinarie şi deslipirea Iui de credinţă, se vede că Nichephoros se gîndeşte la acest sinod, despre care e vorba, în locul respectiv, la Sf. Grigorie (Migne : notă la locul respectiv).

⁴ νούς, lat. mens.

⁵ θεοτόκος, lat. Deipara.

⁶ Efes. 1, 5.

⁷ φύσεις, naturae.

⁸ 1 Cor. 15, 45.

⁹ σύγκρασις, conexio.

¹⁰ adică succesiv.

¹¹ Ioan 20, 27.

¹² Mat. 17, 2.

¹³ -

¹⁴ 1Cor. 15, 47.

¹⁵ Ibid. 48.

¹⁶ Ioan 3,13.

¹⁷ Ioan 1, 3.

¹⁸ Efes. 3, 17.

¹⁹ Această propoziţiune pare să fie un anacolut.

²⁰ σάρξ.

²¹ ψυχή.

²² νούς.

²³ II Moise 7, 1.

²⁴ Ios. 1, 15.

²⁵ I Cor. 5, 7.

²⁶ Efes. 2, 14.

²⁷ παχύτης.

²⁸ Ioan 1, 14.

²⁹ Ioan 17, 2.

³⁰ Ps. 64, 3.

³¹ Ps. 144, 21.

³² Faptele Ap. 7, 14.

³³ Ps. 104, 18.

³⁴ Ps. 146, 9.

³⁵ Ioan 1, 14.

³⁶ II Cor. 5, 21.

³⁷ Gal. 5, 13.

³⁸ ψυχή.

³⁹ λόγος.

⁴⁰ νούς.

⁴¹ I Cor. 2, 16.

⁴² I Cor. 15, 49.

⁴³ Înomenire.

⁴⁴ S-a înomenit.

⁴⁵ Ioan 2, 25.

⁴⁶ Baruch 3, 38.

⁴⁷ Filipeni 2, 7.

⁴⁸ Om.

⁴⁹ Carne.

⁵⁰ Ioan 11, 34.

⁵¹ Ibid. 43.

Trad. de Prof. Dr. NICOLAE COTOS

Sursă: revista Mitropolia Ardealului, anul II, nr.3-4, martie-aprilie 1957, pag.242-253.

I, II, 17

Fericit cel ce are o viaţă singuratică, neamestecat cu cei de pe pământ, ci şi-a îndumnezeit mintea.

Fericit cel care, deşi amestecat cu cei mulţi, nu se întoarce spre cei mulţi, ci şi-a înălţat întreaga inimă spre Dumnezeu.

Fericit cel care dând toate averile sale L-a cumpărat pe Hristos şi are drept avuţie numai crucea pe care o ridică sus.

Fericit cel care, gospodărindu-şi averile curate, întinde o mână a lui Dumnezeu celor nevoiaşi.

Fericită viaţa fericiţilor neînjugaţi cu jugul căsătoriei, care sunt aproape de curata Dumnezeire scuturându-se de trup.

Fericit cel care, chiar dacă a cedat pentru puţin legilor căsătoriei, aduce cea mai mare parte a dragostei sale lui Hristos.

Fericit cel care, având putere asupra poporului lui Dumnezeu, cu jertfe sfinte şi mari ÎI aduce pe Hristos celor pământeşti.

Fericit cel care, fiind fiu al turmei, aduce drept loc cerescului Hristos o făptură desăvârşită.

Fericit cel care cu mari avânturi ale minţii vede strălucirea luminilor cereşti.

Fericit cel care cinsteşte cu mâini harnice pe Împăratul şi e o lege pe viaţă pentru cei mulţi.

Toate acestea vor umple teascurile cereşti menite să primească roadele sufletelor noastre, fiecare virtute ducând într-alt loc; căci multe sunt sălaşurile multelor vieţi [In 14, 2].

Fericit cel pe care Duhul Cel Mare l-a arătat sărac de păcate, care are aici o viaţă de plâns, care nu se satură niciodată de hrana cea cerească, care prin milostivire atrage spre el marea milă a lui Dumnezeu, care e prieten al păcii şi curat cu inima, care suportă multe suferinţe pentru multslăvitul Hristos şi va primi în schimb slavă mare.

Străbate care cale vrei din acestea. Dacă pe toate, e încă şi mai bine; dacă puţine, e bine; iar dacă una singură, şi aceasta e plăcută. Căci sunt poveri demne de purtat de toţi, atât de cei desăvârşiţi, cât şi de cei mai puţin desăvârşiţi. Şi Rahav n-a avut o viaţă împodobită, dar preaînalta iubire de străini a făcut-o slăvită [Ios 2, 1 sq.]. Prin smerita sa cugetare vameşul a fost mai presus decât fariseul trufaş [Lc 18, 10 sq.]. Mai bună e necăsătoria, da, mai bună; dar dacă se amestecă cu lumea şi e pământească, e mai rea decât o căsătorie cuminte. Înaltă e viaţa celor ce petrec în neagoniseală prin munţi, dar adeseori îngâmfarea îi prăvăleşte jos şi pe ei. Căci nemăsurând virtutea lor cu a altora mai buni, au uneori în inimă o înfumurare lipsită de judecată şi adeseori cu mintea înfierbântată, asemenea unor mânji focoşi, îşi poartă piciorul dincolo de bornele de pe marginea drumului. De aceea, fie ridică-te cu aripi uşoare, fie rămâi jos şi aleargă în siguranţă, ca nu cumva din pricina greutăţii tale aripa să se îndrepte spre pământ şi să cazi, înălţându-te, cu cădere vrednică de milă. O navă mică dar strânsă bine în piroane duce o mai mare încărcătură decât una neîncleiată bine. Strâmtă e calea care duce spre poarta dumnezeiască [Mt 7, 14], dar multe cărări duc spre acea singură cale. Unii, pe care firea îi apleacă spre cele de aici, merg pe una, alţii merg pe alta, ţinându-se numai de cea strâmtă. Nu tuturor le place aceeaşi mâncare, nici creştinilor nu li se potriveşte o singură viaţă. Pentru toţi însă cel mai bun lucru sunt lacrimile, nedormirea şi ostenelile, ţinerea în frâu a turbării patimilor înspăimântătoare, alungarea săturării, punerea sub mâna cea puternică a lui Hristos şi tremurarea de ziua care va să vină. Dacă vei străbate până la capăt calea desăvârşirii, nu vei mai fi muritor, ci ceresc. [Acestea] sunt legile lui Grigorie.

Sfântul Grigorie de Nazianz, Poeme autobiografice, din cartea lui Jean Bernardi, Grigorie din Nazianz - Teologul şi epoca sa, Ed. Deisis, 2002, traducere de diacon Ioan I. Ică jr.

3. Precum Ştefan, după Hristos, aşa este înainte de Hristos, Eleazar (II Macabei 6, 18), menţionat în carte, prima jertfă. El a fost un preot în vârstă, încărunţit în ani şi în cunoaştere. Mai întâi a oferit jertfe şi rugăciuni pentru popor, apoi s-a jertfit el însuşi ca jertfă cea mai deplină lui Dumnezeu pentru a curăţi întreg poporul. A fost un model demn de luptă. Atât cuvântarea cât şi tăcerea sa au fost un îndemn. Pe cei şapte fii (spirituali) ai săi (II Macabei, 7), rodurile educaţiei sale i-a adus ca “jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu” (Romani 12, 1), ce a fost mai strălucită şi mai curată decât orice jertfă a Legii. Este drept şi acceptabil ca meritul faptelor fiilor să fie atribuit tatălui. Au fost fii viteji, foarte buni, descendenţi nobili ai unei mame nobile, apărători ambiţioşi ai adevărului, prea mari pentru timpurile unui Antioh, adevăraţi ucenici ai Legii mozaice, observatori conştiincioşi ai datinei străbune. Numărul lor era văzut la evrei ca sfânt, cinstit în amintirea odihnei (lui Dumnezeu). Ei năzuiau numai spre Unul, privirea lor era îndreptată numai spre Unul. Au cunoscut numai un drum al vieţii: moartea din iubirea faţă de Dumnezeu. Au fost fraţi după suflet ca şi după trup. Era minunat cum se invidiau pentru moarte. Doreau chinurile ca avizi după o comoară. Au mers spre primejdie din iubire pentru educatorul lor, Legea. Spaima lor faţă de chinurile martirice gata să fie aplicate nu a fost atât de mare ca dorinţa lor după cele care ameninţau. Ei se temeau că tiranul ar putea să înceteze pedeapsa şi câţiva dintre ei ar putea să rămână neîncoronaţi, despărţiţi de fraţii lor împotriva voinţei lor şi să poarte o biruinţă nefericită, lipsită de suferinţă.

4. Mama lor era curajoasă şi nobilă, iubea atât pe copii cât şi pe Dumnezeu. Cu totul unică a fost suferinţa sufletului ei de mamă. Ea nu a fost cuprinsă de milă datorită suferinţei copiilor ei, ci se îngrijora că ei nu ar putea suferi. Mai mare decât dorul după cei ce au sfârşit viaţa i-a fost dorinţa ca cei ce au rămas să le poată urma celorlalţi. Cuvintele ei erau mai mult pentru aceştia decât pentru cei morţi. Lupta unora era încă nehotărâtă, în timp ce sfârşitul celorlalţi sigur. Pe unii ea îi dăduse deja lui Dumnezeu, în timp ce trebuia să se îngrijoreze pentru primirea celorlalţi de către Dumnezeu. Un suflet tare în trup feminin! Un spirit de jertfă minunat şi un curaj de erou! Dacă am voie să spun, mai mare era jertfa ei decât cea a lui Avraam, căci Avraam a jertfit liber numai un fiu, care era înainte de toate singurul născut şi făgăduit spre care arăta şi făgăduinţa, care – mai mult decât atât – este început şi rădăcină nu numai al poporului, ci ca atare şi jertfă.

Mama fiilor lui Macabei însă a afierosit întreaga ceată a fiilor ei lui Dumnezeu. Ea a întrecut maicile şi preoţii prin faptul că jertfele ei şi-au dorit masa de sacrificiu, au fost jertfe raţionale şi s-au grăbit spre altarul de jertfă. Ea arăta spre pieptul ei amintind că au fost crescuţi de ei, arăta implorând părul cărunt şi vârsta ei, însă nu pentru a câştiga pe fiii ei la viaţă, ci pentru a-i încuraja la suferinţă, deoarece ea considera ca pericol nu moartea, ci amânarea. Nimic nu a putut să o aplece, să o înduplece sau să o descurajeze: nici funiile pentru dislocarea membrelor, nici roţile înşiruite, nici securile, nici torţionarii, nici vârfurile de fier ale cuielor, nici săbiile ascuţite, nici cazanele fierbinţi, nici focul arzător, nici tiranul ameninţător, nici masa poporului, nici zbirul constrângător, nici priveliştea lor, nici membrele sfâşiate, nici carnea ruptă, nici ţâşnirile de sânge, nici tinereţea nimicită, nici spaimele prezente, nici amărăciunea. Şi ceea ce este de altfel cel mai greu în astfel de relaţii, anume cursul încet al torturilor, a fost pentru ea cel mai uşor; ea a avut bucuria ei în această privelişte. Nu numai modul diferit al chinurilor care în întregime au fost dispreţuite de ei ca un singur chin de către unul singur, ci cuvântările diferite ale tiranului, care uneori batjocorea, alteori ameninţa sau linguşea, au provocat amânări ale martiriului, căci el a pus totul în mişcare pentru a ajunge la ceea ce spera.

5. În ceea ce priveşte răspunsurile pe care fiii le dădeau tiranului erau, în acelaşi timp, atât de înţelepte şi curajoase, încât toate cuvintele cinstite ale tuturor celorlalţi sunt neînsemnate faţă de vitejia lor şi vitejia tuturor celorlalţi era mică faţă de înţelepciunea care vorbea prin cuvintele fraţilor, încât de acum înainte numai lor le este propriu să sufere astfel şi în acelaşi timp să răspundă atât de înţelept la ameninţările tiranului şi la chinurile folosite, de care n-au fost răpuşi nici fiii curajoşi, nici mama mai curajoasă. Mama i-a întrecut pe toţi şi, unind curajul cu iubirea, s-a făcut pe sine jertfă cinstită a morţii pentru fiii ei, deoarece le-a urmat în moarte celor morţi. Şi cum a fost cuvântarea pentru cei morţi pe care ea a ţinut-o? Chiar dacă cuvintele pe care fiii le-au spus în faţa tiranului au putut fi înţelese ca frumoase depăşind totul în frumuseţe, deoarece erau armele lor cu care l-au doborât la pământ pe tiran, mult mai cinstite însă au fost cu-vintele mamei, care mai întâi au fost cuvinte de atenţionare şi apoi cuvinte de înmormântare. Care au fost atunci cuvântările fiilor? Este bine să vă amintiţi de ei în măsura în care astfel de timpuri vin din nou, având un model de luptă şi cuvinte care aparţin martirilor. Cuvintele lor erau deosebite de cuvintele tiranului sau a artei torţionarilor sau râvnei sufletelor. Să-i lăsăm să vorbească: “O, Antioh şi voi toţi care staţi aici, Dumnezeu este singurul nostru Împărat, de Care suntem creaţi şi spre Care ne reîntoarcem. Moise este singurul nostru legiuitor pe care nu-l vom tăgădui şi dispreţui, deoarece virtutea sa l-a condus în multe pericole şi el a făcut multe minuni; noi nu am face aceasta chiar dacă un alt Antioh ne-ar ameninţa cu ceva mai rău decât tine. Cunoaştem numai o armă, respectarea Legii şi întărirea ei, care este zidul nostru. Singura noastră măreţie este ca de dragul acestor suferinţe să acordăm mai puţină atenţie vreunei glorii. Singura noastră bogăţie sunt comorile pe care le nădăjduim. Cel mai înfricoşător lucru este să te temi mai mult de altceva decât de Dumnezeu. Ideile acestea sunt înarmarea şi armele noastre. Cu astfel de oameni ai tu de-a face. Lumea aceasta este plăcută, pământul natal, prietenii, rudele, împreună vieţuitorii din tinereţe, templul acesta, al cărui nume este mare şi vestit, adunările festive natale, tainele şi toate acestea prin care părem să ne deosebim de celelalte popoare, dar trebuie să credem că nimic nu este mai plăcut ca Dumnezeu şi ca suferinţa noastră pentru bine. Patria noastră este Ierusalimul ceresc care este puternic şi necucerit şi pe care nici unui Antioh nu i se îngăduie să spere că-l va cuceri şi îl va supune sieşi. Rudele noastre sunt cei ce au Duhul şi sunt născute pentru virtute. Prietenii noştri sunt Profeţii şi Patriarhii; ei ne sunt modele în viaţa religioasă. Împreună vieţuitorii noştri din tinereţe sunt cei ce astăzi sunt împreună cu noi martirizaţi şi în acelaşi timp îşi arată fermitatea lor. Mult mai măreţ decât templul este însă cerul. Adunările noastre festive sunt corurile îngerilor. Singura mare şi chiar cea mai mare taină a noastră, care rămâne ascunsă mulţimii, este Dumnezeu, scopul tainelor acestei vieţi.

6. De aceea, nu ne promite mai departe ceea ce este neînsemnat şi nedemn! Nu vrem cinstiri care sunt dăunătoare şi nu vrem să câştigăm ceva ce ne dăunează. Nu vrem să participăm la astfel de afaceri josnice. Lasă la o parte ameninţările! Altfel ameninţăm şi noi cu descoperirea slăbiciunii tale şi în plus cu pedepsele care ne stau la dispoziţie, căci noi avem un foc pentru a pedepsi pe tirani. Tu crezi că ai de-a face cu prinţi laşi sau cu popoare şi oraşe? În timp ce unii înving, vei deveni probabil stăpân peste ceilalţi. Ei nu luptă pentru acelaşi lucru ca noi. Ceea ce tu combaţi este Legea, tablele scrise de Dumnezeu sunt tradiţiile părinteşti care sunt însufleţite de acelaşi Duh şi care te vor ruşina prin triumful lor înşeptit. A le învinge pe acestea nu este nici o faptă eroică, însă a fi învins de ele este dinafară ruşinos. Noi suntem urmaşi şi ucenici ai acelora care au fost conduşi de stâlpii de foc şi de nori pentru care marea s-a despărţit, râul s-a oprit, soarele a stat, a plouat cu pâine din cer, prin întinderea mâinilor şi prin rugăciune au fost loviţi mii în fugă, în faţa cărora s-au retras fiarele, pe care focul nu i-a atins şi în faţa cărora împăraţii au fugit din admiraţie faţă de curajul lor. Vrem să vorbim încă de ceea ce ţie îţi este cunoscut. Suntem ucenici ai lui Eleazar, a cărui fermitate ai putut să o afli. Întâi părintele a câştigat lupta, după el o vor câştiga şi fiii. Preotul a mers într-acolo, jertfele îl vor urma. Cu multe tu ne înspăimânţi, noi însă suntem pregătiţi pentru ceva mai rău. Bărbat necuviincios, ce vrei să câştigi de la noi cu ameninţările tale? Ce va trebui să mai suferim noi? Nimic nu este mai puternic decât cei ce sunt gata să suporte totul. Călăilor, de ce şovăiţi? De ce amânaţi? De ce aşteptaţi onorata poruncă? Unde sunt săbiile, unde sunt cătuşele? Vreau să mă grăbesc! Aţâţaţi mai mult focul, faceţi fiarele mai sălbatice, căutaţi afară mai multe chinuri! Să se dezvolte mai mult splendoarea împărătească! Sunt primul-născut, mă jertfesc mai întâi! Sunt ultimul-născut, să se inverseze ordinea! Unul din cei ce s-au născut între aceştia trebuie să fie dintre cei ce ajung întâi aici ca să fie cinstit în acelaşi timp! Vrei să cruţi? Aştepţi probabil schimbarea convingerii? Repetăm mereu aceeaşi explicaţie: nu putem să mâncăm nimic necurat, nu vom ceda. Mai curând vei respecta tu învăţătura noastră decât să cedăm noi celor ale tale. Pentru a spune pe scurt: fii convins că noi dispreţuim chinurile pregătite, tu însă trebuie să inventezi altele”.

7. Aşa au vorbit fraţii către tiran. Era atât de minunat şi sfânt ceea ce au dat spre încurajare, ceea ce au oferit ochilor! Pentru temătorii de Dumnezeu era mai plăcut decât tot ceea ce putea fi privit şi auzit. Ori de câte ori mă gândesc la aceasta mă simt umplut de bucurie; iau parte în duh la luptele lor şi îmi place să relatez acestea. Ei s-au îmbrăţişat şi s-au sărutat; era o sărbătoare ca şi când lupta s-ar fi sfârşit. Strigau: “Lăsaţi-ne fraţilor să mergem la chinuri! Să mergem, să ne grăbim, cât timp tiranul este aprins împotriva noastră! El nu trebuie să se lase înduioşat, iar noi nu vrem să pierdem mântuirea! Cina este pregătită. Să nu o scăpăm! Este frumos când fraţii locuiesc împreună, împreună mănâncă şi se îngrijesc pentru ei. Mai frumos însă este când pleacă împreună la luptă pentru bine. Dacă ar fi fost posibil am fi luptat cu armele pentru tradiţia părintească, căci moartea este într-o astfel de luptă lăudabilă. Pentru că timpul nu permite astfel de lupte vrem să aşezăm trupul nostru pe altarul de jertfă! Dacă nu murim acum, nu vom muri apoi absolut deloc? Oare nu trebuie să plătim naşterii soldul datorat? Ceea ce este necesar vrem să facem liber. Să arătăm în moarte înţelepciunea noastră! Să lăsăm ca viaţa să fie răscumpărată prin moarte! Nici unul din noi să nu ţină la viaţă, nici unul să nu se descurajeze! Precum de noi aşa şi de alţii poate să se decepţioneze tiranul! El poate dispune de ordinea chinurilor, noi vrem să încheiem persecuţia. Noi nu vrem să fim la urmă în râvnă şi zel. Primul va arăta celorlalţi drumul, ultimul va pecetlui lupta. Că vom fi împreună încoronaţi şi că tiranul nu primeşte nici o împărtăşire, că nu va fi îngăduit în răutatea sa crescândă, numai să câştige unul şi să se bucure apoi de aceasta ca şi când ar birui peste toţi, despre aceasta toţi vrem să fim convinşi în acelaşi mod. Să arătăm că suntem fraţi nu numai prin naştere, ci şi în moarte! Toţi vrem să mergem la moarte ca un bărbat şi fiecare pentru toţi ceilalţi! Eleazar, primeşte-ne! Mamă, urmează-ne! Ierusalime, dacă sunt lăsate mădulare rămase spre îngropare, înmormântează festiv morţii tăi! Povesteşte faptele noastre, arată celor ce vin după noi şi prietenilor tăi locurile sfinte de înmormântare ale fraţilor!”.

8. După ce fraţii au vorbit astfel, au acţionat şi s-au întărit reciproc de la cel mai mare până la cel mai mic încât erau în acelaşi timp ascuţiţi (pentru luptă n.n.), persistând unanim în fermitatea lor. Compatrioţii lor ajungeau la bucurie şi admiraţie, prigonitorii lor însă la spaimă şi groază. Căci deşi acestea au avut loc împotriva întregului popor, au câştigat şapte fraţi care au intrat cu toţii atât de mult în luptă, încât nu le-a lipsit multă nădejde să-i câştige pe ceilalţi. Curajoasa şi adevărata mamă a acelor mari fii care s-au distins atât de mult, ucenică mare şi convinsă în mod nobil de Lege a fost între timp umplută de bucurie şi teamă fiind în mijlocul a două sentimente. Se bucura pentru curajul nobil pe care l-au arătat deja, se temea însă pentru suferinţele prea mari care stăteau înainte. Precum o pasăre la apropierea unui şarpe sau a unui alt pericol aşa îşi înconjura ea copiii, stătea în preajma lor, îi încuraja, le ajuta în luptă. Cum acţiona ea prin cuvânt şi faptă în timp ce fiii ei se pregăteau de biruinţă! Ea aduna în grabă picăturile lor de sânge, ridica oasele împrăştiate şi săruta rămăşiţele lor. De la unul lăsa ceea ce încă mai era acolo, pe un altul îl trimitea la chinuri, pe un altul îl pregătea pentru torturi. Tuturor le striga: “Mântuiţi-vă, fiii mei! Mântuiţi-vă, vitejii mei! Mântuiţi-vă, voi care locuiţi în trupuri, deşi sunteţi aproape eliberaţi de trup! Mântuiţi-vă, voi care apăraţi Legea, mă apăraţi pe mine, femeie în vârstă, oraşul care v-a educat şi care v-a ridicat la o astfel de virtute! Nu mai durează mult şi noi vom învinge. Mă nelinişteşte însă numai că au obosit călăii. Încă ceva timp şi eu voi fi lăudată între mame şi voi veţi fi lăudaţi între tineri. Cu toate acestea, vă este dor de mamă. Nu vă voi lăsa, vă promit. Nu, eu nu-mi urăsc aşa copiii!”.

9. Când mama a văzut că fiii ei s-au despărţit de viaţă şi s-a liniştit pentru împlinirea lor, şi-a ridicat bucuros capul precum un învingător olimpic, şi-a ridicat mâinile şi s-a rugat cu glas tare, sărbătoresc: “Îţi mulţumesc Părinte Sfinte şi ţie stăpână Lege, ţie părinte Eleazar, predecesor în lupta fiilor tăi, căci voi aţi primit roadele durerilor mele şi eu am ajuns o mamă mai scumpă decât toate mamele. Nu am lăsat nimic lumii, am jertfit totul lui Dumnezeu: comoara mea, speranţele şi sprijinul vârstei mele. Cât de mult sunt eu cinstită, cât de minunat s-a avut grijă de vârsta mea! Eu, fiii mei, am primit răsplata pentru educaţia voastră. Am văzut cum aţi luptat pentru bine; am privit cum toţi aţi fost încoronaţi. Pe călăi îi consider ca pe binefăcătorii mei. Aproape că doresc să-i mulţumesc tiranului că prin ordinea poruncită m-a lăsat să ajung la urmă la martiriu, căci vreau să las mai întâi pe fiii mei să apară, ca să iau parte la lupta fiecăruia şi apoi deplin liniştită să urmez jertfelor depline în moarte. Nu-mi smulg părul, nu-mi sfâşii hainele, nu-mi zgârii trupul cu cuie, nu înalţ strigăt de plângere, nu strig cu plângerile femeieşti, nu vreau să mă închid în întuneric pentru ca aerul să se întristeze împreună cu mine, nu aştept un mângâietor, nu aşez înainte pâinile durerii. Acestea ar face mamele fără nobleţe, care sunt numai mame după trup, ale căror fii se despart fără ca să li se poată da un necrolog demn. Pentru mine, fiii mei cei mult iubiţi, nu sunteţi morţi, ci jertfiţi. Nu sunteţi dispăruţi, ci numai aţi schimbat locul. Nu aţi fost sfâşiaţi, ci numai uniţi la un loc. Nu v-a răpit un animal sălbatic, nu v-a înghiţit marea, nu v-a omorât un criminal, nu v-a desfiinţat o boală, nici un război, nu v-a secerat nici un destin mai mare sau mai mic. Dacă vi s-ar fi întâmplat aşa ceva v-aş fi plâns cu durere foarte mare, mi-aş fi manifestat iubirea mea de mamă prin lacrimi precum o arăt acum prin aceea că nu vărs nici o lacrimă. Mai mult încă! V-aş plânge în orice chip dacă v-aţi fi găsit scăparea ca laşi, dacă aţi fi cedat datorită chinurilor, dacă unul dintre voi ar fi inferior precum persecutorii sunt acum inferiori. Acum însă s-a dat celor rămaşi în urmă glorie, bucurie, cinste, plăcere şi entuziasm, căci după voi mă jertfesc şi eu. Ne vom face asemenea lui Finees (Numerii 25, 7), vom fi cinstiţi împreună cu Ana (I Regi 1, 22). Finees a fost numai unul, voi sunteţi mai mulţi, care aţi străpuns cu pasiune desfrânarea, nu vorbesc despre desfrânarea trupului, ci cea a sufletului. Şi Ana a dăruit numai un singur fiu lui Dumnezeu şi anume imediat după naştere; eu însă am consacrat Domnului şapte bărbaţi cu voia lor proprie. Ieremia îmi cântă cântecul de înmormântare, totuşi se cuvine să nu fie un cântec de jale, ci un cântec de laudă pentru sfârşitul sfânt. Mi-aţi strălucit ca zăpada, aţi fost mai albi decât laptele, şi ceata voastră este mai de preţ decât safirul (Plângeri 4, 7), căci ea s-a născut şi a fost jertfită pentru Dumnezeu. Şi la urmă, o tirane, alătură-te, căci duşmanii arată în special daruri fiilor pentru ca lupta ta să devină mai vestită! O, dacă aş fi putut totuşi să străbat prin toate chinurile lor, ca sângele meu să se liniştească în sângele lor şi trupul meu cel vârstnic în trupul lor! De dragul fiilor mei mi-e dor de chinurile lor. Dacă nu mi-ar fi fost dat aceasta, aş adăuga cenuşa mea la cenuşa lor şi atunci ar putea să ne primească unul şi acelaşi mormânt! Invidiaţi pe cei care au fost egali în virtute, nu pe cei egali în cinstea morţii! Trăiţi bine, mamelor! Educaţi copiii voştri să devină astfel de oameni! Trăiţi bine, fii ai acestora! Lăsaţi-vă educaţi spre a deveni astfel de eroi! V-am dat un model bun. Luptaţi!”.

10. După această cuvântare s-a alăturat fiilor ei. În ce fel? Îi îndemna la rugul la care au fost condamnaţi, ca şi când ar fi fost camera mirelui. Nu a aşteptat pe cei ce trebuiau să o tragă după ei, căci nu voia ca un trup nesfinţit să atingă trupul ei sfânt şi nobil. Un astfel de rod cinstit a dat acţiunea preoţească a lui Eleazar care a fost iniţiat în tainele cereşti şi iniţia, şi nu a sfinţit pe Israel cu stropiri exterioare, ci cu propriul său sânge şi moartea sa a fost cea mai mare taină. Astfel de roduri cinstite a dat tinereţea fraţilor care nu s-au predat plăcerilor, ci şi-au stăpânit patimile şi şi-au sfinţit trupurile lor încât au intrat într-o viaţă fără suferinţă. Astfel de roade a dat rodnicia mamei; copiii vii erau mândria ei, cu cei morţi şi-a încheiat viaţa. Pe cei pe care i-a născut lumii i-a dăruit lui Dumnezeu. Numărul martiriilor a fost tot atât de mare ca numărul durerilor naşterii şi ordinea execuţiilor i-a amintit în ce ordine s-au născut fiii; lupta a început cu cel mai mare, la cel mai mic s-a sfârşit. Precum talazurile se îmbulzeau, tot aşa unul după altul dovedea vitejia sa şi îl împingea pe fiecare mai mult spre suferinţă, întărit prin suferinţele predecesorului. De aceea, tiranul a fost bucuros că mama nu le-a mai dat viaţă copiilor. Înfrângerea sa ruşinoasă ar fi fost şi mai rea încă. Pentru prima dată el a recunoscut inutilitatea armelor sale când a ieşit înaintea fiilor lipsiţi de apărare, a căror singură armă era sufletul evlavios şi se îmbulzeau mai mult spre suferinţă decât el însuşi spre acţiune.

11. Jertfa fraţilor Macabei dă succes sigur şi este mai cinstită decât jertfa lui Ieftae (Judecători 11, 30). Căci aceea nu devenise necesară precum aceasta (a lui Ieftae n.n.) printr-o promisiune grăbită şi prin dorinţa după o biruinţă de care s-a îndoit deja. Slujba jertfei lor a fost cu mult mai liberă şi singura răsplată pe care au aşteptat-o a fost o altă lume. Jertfa lor nu este inferioară ca valoare luptelor lui Daniel care a fost aruncat ca mâncare înaintea leilor, dar care a înfrânt animalele prin întinderea mâinilor. Nu este mai mică decât cea a tinerilor în Asiria, care în foc au primit răcorire de la înger, căci pentru a nu încălca Legea părintească au respins mâncărurile necurate şi păgâne. Ea nu câştigă mai puţină cinste decât jertfele care au fost aduse mai târziu din iubirea faţă de Hristos. În timp ce acestea precum arătam la început au urmat lui Hristos Cel jertfit şi se lăsau conduse de jertfa măreaţă şi minunată pe care Dumnezeu a adus-o, fraţilor Macabei le-au lipsit modelele numeroase şi cinstite în virtute. Toată Iudeea s-a minunat de fermitatea lor, a sărbătorit cu bucurie şi s-a ridicat ca şi cum ea însăşi ar fi fost încoronată. Depindea de fiecare zi de luptă grea care ameninţa oraşul dacă Legea va fi desfiinţată sau va trebui să fie cinstită. Martiriul fraţilor a fost un moment critic în istoria întregului popor evreu. Antioh însuşi a trebuit să fie uimit şi ameninţarea sa s-a transformat în admiraţie. Chiar duşmanii înşişi ştiau să admire vitejia bărbaţilor, după ce mânia lor s-a potolit şi puterea faptelor şi-a arătat valoarea. De aceea, Antioh a retras lucrurile făcute. El l-a lăudat mult pe tatăl său Seleucul, deoarece acesta aprecia poporul (evreu) şi cinstea templul; lui Simon, dimpotrivă, i-a făcut reproşuri grele deoarece a provocat venirea, cruzimea şi ruşinea sa.

12. Noi toţi, preoţi, maici şi fii, vrem să luăm ca model pe aceşti martiri! Se cuvine ca preoţii să facă aceasta spre cinstea lui Eleazar, părintele spiritual care a învăţat prin cuvânt şi faptă ceea ce este mai bun, mamele însă, în măsura în care descoperă iubirea lor de mamă spre cinstea mamei viteze, să-şi jertfească copiii, ca cinstea lor să fie sfinţită prin astfel de jertfe, fiii însă în măsura în care-şi petrec tinereţea nu în patimile dăunătoare, ci în lupta împotriva lor, în cinstea fiilor sfinţi şi zi de zi cu curaj luptă împotriva lui Antioh care prin diferite persecuţii luptă împotriva tuturor membrelor. Cer ceartă în orice timp şi în orice fel, cearta acelui gen şi acelei vârste, fie apărute deschis sau în taină. În istoria veche sau nouă ele pot aduce putere. Precum albinele, ele pot aduna de peste tot ceea ce este mai bun ca să ia naştere în mod măreţ un singur fagure dulce, pentru ca Dumnezeu, Care este lăudat în Fiul şi în Duhul, să fie preamărit atât în Vechiul cât şi în Noul Legământ şi Care cunoaşte pe ai săi şi este cunoscut de ai săi (Ioan 10, 14), Care este mărturisit şi mărturiseşte (Matei 10, 32), este preamărit şi preamăreşte în Hristos, Căruia se cuvine slava în toţi vecii! Amin.

Traducere din lb. greacă de conf. dr. Vasile Cristescu, S.T., nr. 2 (2005), pg. 86-100.

Permiteţi-mi ca, încheind acest subiect legat de numele lui   Dumnezeu,   să   vă   citesc    un poem-rugăciune al Sfântului Grigorie Teologul, care a fost şi un poet cu adevărat inspirat. Întrucât a scris într-o limbă foarte veche, unii din contemporanii săi nu l-au înţeles. Cei ce ne aplecăm asupra limbii poe­melor acestui mare teolog al Bisericii noastre suntem mângâiaţi fără dar şi poate atât de limba cât şi de in­spiraţia lui. Iată una din poeziile lui.

O, Tu, Cel ce eşti deasupra a toate,

Ce aş putea să-Ţi spun lăudându-Te?

Ce cuvânt să Te laude?

Nici un cuvânt nu Te poate exprima.

Ce minte să Te contemple?

Nicio minte nu Te ajunge.

Tu rămâi necunoscut minţii,

Chiar dacă ai zidit toate ce pot fi concepute.

Şi toate câte glăsuiesc ori glas nu au,

Pe Tine Te slăvesc.

Toate cele înţelegătoare ori fără de înţelegere,

Pentru Tine laude împletesc.

Obşteşti ne sunt doririle şi durerile,

Toate spre Tine se întorc

Şi se roagă. Ale Tale toate zidiri,

Imn fără de glas Îţi aduc.

În Tine toate se găsesc

Şi toate spre Tine privesc.

Ţelul tuturor eşti Tu

Cel ce eşti Unul, şi Toate, şi Niciunul.

Nu eşti niciunul, nu eşti nici toate, ci mai presus de tot şi de toate.

Posesor al numelor toate,

Cum să Te numesc, Cel singur fără de nume?

Ce minte cerească poate

Să se înalte dincolo de a înălţimilor nori?

Măcar de mi-ai arăta milă!

O Tu, Cel ce eşti dincolo de toate,

Cum Te-aş putea lăuda cu adevărat,

Îmi este îngăduit în alt fel?

Acest uriaş al cugetării patristice, ajuns la înţelepciune de tânăr, nu găseşte un cuvânt potrivit pentru a-L numi pe Dumnezeu, Cel aflat dincolo de toate şi mai presus de tot.

Singurul nume pe care nimeni nu-l poate folosi pentru sine şi care îi aparţine doar lui Dumnezeu este Cel ce este, Cel ce este veşnic, Cel care există cu adevă­rat.

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Din Tâlcuiri la Apocalipsă, Arh. Evsevios Vittis, traducere de Ovidiu Lăzărescu, vol. 1, ed. Egumeniţa, 2010, pag. 115-117.

Sfântul Grigorie de Nazianz (328-390) a vorbit, mai mult decât toţi ceilalţi, despre contemplarea Treimii. Contrar prietenului său, Sfântul Vasile, care a rămas un mare administrator chiar şi în teologie, coborând totdeauna spre concepte, căutând să zidească Biserica, fixând în termeni precişi drumul de urmat pentru gândirea omenească, Sfântul Grigorie de Nazianz, chiar atunci când cugetă şi discută, este constant purtat spre contemplaţie. Are întotdeauna un discurs elevat, vibrând de o profundă emoţie: adesea el este un cânt ritmat, o rugăciune meditativă în versuri. La sfârşitul vieţii sale el îşi doreşte să fie “acolo unde este Treimea şi strălucirea unită a Slavei Ei… Treime, ale cărei umbre numai, oricât de neclare, mă umplu de emoţie.”¹¹⁶ A vedea pe Dumnezeu înseamnă a contempla Treimea, participând din plin la lumina Ei. “Vor fi moştenitori ai luminii desăvârşite, zice el, ai contemplării Prea Sfintei şi Stăpânitoarei Treimi…, cei ce se vor uni întreg cu Duhul întreg, şi aceasta va fi, cum cred, Împărăţia cerească.”¹¹⁷

Măreţia dumnezeiască pe care o putem contempla în creaţie nu este decât o mică rază a acestei mari Lumini (megálou photós mikrón apaúgasma).  Nici un om n-a descoperit vreodată pe Dumnezeu aşa cum este El în fiinţa sau natura Lui şi nu-L va descoperi niciodată; sau, mai degrabă, va descoperi pe Dumnezeu atunci când spiritul nostru, după chipul lui Dumnezeu, se va înălţa spre Arhetipul său, se va uni cu Cel ce este familiar (tô oikeio prosmixe), când vom cunoaşte aşa cum am fost cunoscuţi.¹¹⁸ E starea Împărăţiei cereşti, vederea faţă către faţă, cunoaşterea Treimii în plenitudinea luminii. Totuşi, “natura primă şi preacurată nu este cunoscută decât de ea însăşi, adică de Sfânta Treime”.¹¹⁹

Fiinţa sau esenţa divină e Sfânta Sfintelor, care rămâne ascunsă chiar şi Serafimilor, fiind mărită prin întreitul “Sfânt, Sfânt, Sfânt” unite într-o singură Stăpânire şi Dumnezeire”.¹²⁰ Aici pe pământ vorbim cu Dumnezeu “într-un nor”, ca Moise, fiindcă Dumnezeu a pus între El şi noi un întuneric (skotós) ca noi să tindem şi mai mult spre lumina găsită atât de anevoios. El fuge de vederea noastră mai mult decât ni se arată. însă “stânca” în spatele căreia se găseşte Moise reprezintă umanitatea lui Hristos, iar strălucirea luminii apărută în formă omenească arată celor trei Apostoli dumnezeirea, descoperind ceea ce era ascuns de trup.¹²¹

Sfântul Grigorie de Nazianz, vorbeşte adeseori de lu­mina, de iluminarea (photismós) Treimii. Întunericul, la el, e ceva ce trebuie depăşit, un obstacol în calea luminii; nu e o conditie a cunoaşterii supreme, unde cunoaşterea devine ignoranţă. Dar cu toate acestea şi deşi spune că Împărăţia lui Dumnezeu este contemplarea Treimii, unirea cu Dumnezeu depăşeşte gnoza: “Dacă a cunoaşte este o fericire, cu cât mai mare este atunci ceea ce este cunoscut?” “Dacă e atât de frumos să fii supus Treimii, ce este atunci stăpânirea Ei?” ¹²² Natura divină depăşeşte înţelegerea şi, de aceea, deşi contemplă Treimea, deşi primesc plenitudinea luminii Ei, minţile omeneşti şi chiar puterile îngereşti cele mai apropiate de Dumnezeu, luminate de toată stăpânirea Ei, nu pot cunoaşte pe Dumnezeu în natura Lui.¹²³

E dificil de precizat învăţătura Sfântului Grigorie de Nazianz asupra modului vederii lui Dumnezeu, fiindcă el uneori neagă posibilitatea de a cunoaşte fiinţa divină, refuzând-o chiar şi îngerilor, alteori foloseşte expresii care ne-ar putea face să credem că, atunci când contemplăm Treimea, fiind uniţi (amestecaţi) în întregime cu întreaga Treime, cunoaştem Însăşi natura lui Dumnezeu. Un fapt rămâne sigur: nu mai e vorba de o contemplare intelectuală, tinzând către sesizarea unei sim­plităţi prime, spre unitatea unei substanţe simple. Obiectul ei este “cele Trei Lumini care nu formează decât o singură Lumină”, “strălucirea unită” a Treimii – misterul Treimii ascuns chiar şi Serafimilor.

Ca şi la Sfântul Vasile, şi la Sfântul Grigorie de Nazianz mistica intelectualistă sau superintelectualistă a Alexandriei este depăşită. Nu mai e Trinitatea subordinaţionistă a lui Origen, înrudită cu cea a lui Plotin, spre care urcăm din treaptă în treaptă pentru a contempla în cele din urmă abisul patern, sau, ca la Plotin, pentru a ne identifica cu Unul. Gândirea atinge misterul care îl depăşeşte pe cel al unităţii prime: ea distinge relaţii absolute, fără a ajunge să sesizeze total Treimea: “N-am început să gândesc Unimea, că Treimea mă şi scaldă în strălucirea Ei. N-am început să mă gândesc la Treime, că Unimea mă stăpâneşte. Când mi se înfăţişează Unul din Treime, gândesc că e totul, atât de plin este ochiul meu, atât de mult îmi scapă ceea ce e mai mult decât El; căci în mintea mea foarte mărginită pentru a înţelege şi pe Unul singur, nu mai rămâne loc pentru mai mult. Când unesc pe Cei Trei într-o singură gândire, văd o singură flacără, fără să pot diviza sau analiza lumina unificată.”¹²⁴

Nu este o vedere a lui Dumnezeu, dar nu mai este, propriu-zis, nici o speculaţie. Putem spune că e o speculaţie trinitară care se grefează pe contemplaţie, o revelaţie intelec­tuală în acea lumină care depăşeşte înţelegerea. Mai mult decât ceilalţi doi Capadocieni, Sfântul Grigorie de Nazianz a primit, prin Didym, moştenirea alexandrină. Iată pentru ce con­templarea Treimii – care înlocuieşte la el viziunea ousíei – este tema centrală a învăţăturii despre vederea lui Dumnezeu, dacă putem vorbi de o învăţătură atunci când natura acestei vederi nu este precizată.

¹¹⁶ Poemata in se ipsum, 11: PG. 37, col. 1165-1167.

¹¹⁷ Orat. XXI, 9, PG. 35, col. 945 C.

¹¹⁸ Orat. XXVIII, theol. 2; PG. 36, col. 48-49.

¹¹⁹ Ibid., col. 29 AB.

¹²⁰ In Teophan. Or. XXXVIII, 8; PG. 36, col. 320 BC.

¹²¹ Orat. XXXII, 16; PG. 36, col. 193.

¹²² Orat. XXIII, 11; PG. 35, col. 1164.

¹²³ Orat. XXVIII, 4;PG. 36, col. 32.

¹²⁴ In sanctum baptisma, Or. 40, 41; PG. 36, col. 417.

]]> http://www.sfgrigoriedenazianz.ro/576/vederea-lui-dumnezeu/feed/ 0 http://www.sfgrigoriedenazianz.ro/564/cuvantarea-20-despre-teologie-si-conditia-episcopilor/ http://www.sfgrigoriedenazianz.ro/564/cuvantarea-20-despre-teologie-si-conditia-episcopilor/#comments Thu, 25 Mar 2010 18:52:30 +0000 admin http://www.sfgrigoriedenazianz.ro/?p=564 1. Cînd văd limbuţia¹ de acum, pe înţelepţii improvizaţi într-o singură zi şi teologii proaspăt aleşi (hirotoniţi) (episcopi) şi cărora le este deajuns să vrea numai ca să şi fie înţelepţi, doresc după „filosofia”² cea mai înaltă, caut ca şi Ieremia „cel mai îndepărtat adăpost (din pustie)” ³ şi vreau să ajung singur numai cu mine însumi.

¹ glossalgia, literal „durerea de limbă”.

² Am pus aici termenul de „folosofie” între ghilimele pentru a semnala faptul că el nu are aici sensul consacrat de discuţie şi investigare intelectuală asupra principiilor şi legităţilor celor mai generale ale tuturor lucrurilor (logică, metafizică, cosmologie, antropologie psihologie, etică etc.), ci un sens patristic specializat desemnând viaţa ascetică creştină, asceza creştină practicată de monahi, consideraţi ca deţinătorii adevăratei „filosofii” pnevmatice „după Hristos”.

³ Ieremia 9,2 (LXX). Citînd acest pasaj, Sf. Grigorie are prezent  în minte întreg contextul capitolului 9, făcînd o analogie a situaţiei sale personale ăn Constantinopolul dominat de arieni cu adversităţile îndurate în activitatea sa de profetul Ieremia în Ierusalim.

Căci nimic nu mi se pare asemenea celui care, încuindu-şi simţirile, ajungînd afară de trup şi de lume, nealipit de nimic din cele omeneşti decît atît cît e de neapărată trebuinţă, grăind (numai) cu sine însuşi şi cu Dumnezeu, vieţuieşte mai presus de cele văzute şi poartă pururea întru sine însuşi reflexele arătărilor dumnezeieşti curate, neamestecate cu impresiile celor de jos şi înşelătoare, ca unul ce este şi se face pururea oglindă nepătată a lui Dumnezeu şi a celor dumnezeieşti ce captează prin lumină Lumina şi prin ceea ce e mai întunecat ceea ce e mai strălucitor⁴ pînă cînd vom veni la însuşi izvorul strălucirilor de aici (din lumea aceasta) şi vom ajunge la sfîrşitul (ţelul) cel fericit, cînd oglinzile vor fi desfiin­ţate⁵ prin adevăr. Numai de-ar ajunge cineva, fie lăsîndu-se călăuzit pe sine însuşi vreme îndelungată de „filosofie” şi desfăcîndu-şi puţin cîte puţin partea nobilă şi luminoasă a sufletului de cea josnică şi înjugată cu întunericul, fie prin mila lui Dumnezeu, fie prin ambele aceste căi, şi exercitîndu-se cît mai mult cu putinţă cu privirea spre cele de sus — numai de ar ajunge, deci, să-şi domine materia ce ne trage în jos! Înainte, însă, de a te fi înălţat, pe cît e cu putinţă, deasupra acesteia (materiei) şi a-ţi fi curăţit îndeajuns urechile şi înţelegerea, ştiu că nu e un lucru ferit de alunecare fie că accepţi conducerea sufletelor fie că te lansezi în teologie.

⁴ Întreg acest aliniat este identic cu § 7 din Cuvîntarea 2 “despre Preoţie”; P.G. 35, 413D-416A; tr.rom. (vezi mai sus partea I, nota 6) p. 161-162..

⁵ Cf. I Cor. 13,12.

2. Şi pentru ca să nu mă socoţi mai fricos decît se cuvine fiindcă am fost biruit de această frică; ci, dimpotrivă, să-mi lăudaţi prudenţa, ascultaţi pe însuţi Moise, zicînd că, atunci cînd i s-a descoperit lui Dumnezeu şi s-a poruncit la mai mulţi (să urce) pe munte, dintre care unul era şi Aaron împreună cu cei doi copii ai săi care erau preoţi, tuturor celorlalţi li s-a poruncit să se închine de departe, şi, singur Moise să se apropie,⁶ iar poporul să nu urce împreună cu ei. Şi puţin mai înainte de aceasta (se spune) că pe ceilalţi i-au ţinut jos străluciri, tunete şi trîmbiţe, fumul care învăluia întreg muntele, ameninţări înfricoşătoare şi alte asemenea lucruri înspăimîntătoare; şi pentru ei era un lucru mare şi numai să asculte glasul lui Dumnezeu şi aceasta după ce s-au curăţat bine. Moise, însă, şi urcă, şi intră înăuntrul norului, şi întîlneşte pe Dumnezeu, şi primeşte Legea, pentru cei mulţi pe cea a literei, pentru cei ce au ajuns deasupra celor mulţi pe cea a Duhului.⁷

⁶ Cf. Ieş. 24, 9-12.

⁷ Cf. Ieş.19, 3-25; 24, 9-18; Evr. 12, 18-20 şi II Cor. 3, 6. Întreg aliniatul acesta este aproape identic cu § 92 din Cuvîntarea a 2-a “despre Preoţie”, P.G. 35, 496 AB; tr.rom. cit. p. 209. Aceeaşi imagine a lui Moise şi urcuşului lui pe Sinai ca „paradigmă duhovnicească” a teologului autentic reapare dezvoltată şi în a 2-a Cuvântare teologică (oratio 28), 2-3; P.G. 36, 28A-29B; tr. Rom. Cit. Supra partea I, nota 2, p. 9-11, ca şi la Sf. Grigorie de Nyssa şi Dionisie Areopagitul (vezi referinţele exacte în lucrarea noastră citată supra, partea I, nota 4).

3. Ştiu însă, şi de Eli preotul⁸ şi, puţin mai apoi şi de un oarecare Oza⁹: unuia i s-a cerut să plătească pentru nelegiuirea copiilor lui care au cutezat îm­potriva jertfelor şi aceasta fără ca el să aprobe impietatea lor ci certîndu-i mult şi adeseori; iar celălalt îndrăznind numai să atingă chivotul (legii) ce ameninţa să fie răsturnat de boi, chivotul, însă, a fost salvat, dar el a pierit, Intrucît Dum­nezeu a păzit chivotul sfinţenia lui vrednică de respect. Mai ştiu şi că nu era un lucru lipsit de primejdie pentru cei mulţi nici măcar să atingă zidurile Templului, şi pentru aceasta a fost nevoie de zidurile cele din afară, nici ca jertfele însele să fie consumate de către cine, cînd, şi unde nu se cuvenea; cu atît mai puţin era îngăduit oricui să îndrăznească să se apropie de Sfînta Sfintelor ori să privească sau atingă catapeteasma, jertfelnicul sau chivotul.

⁸ I Sam. 2, 12-36; 4, 1-88.

⁹ II Sam. 6, 2-8.

4. Ştiind, deci, eu acestea şi că nimeni nu este vrednic de Dumnezeu, Cel ce este în acelaşi timp şi jertfă şi Arhiereu,¹⁰ dacă nu s-a adus mai întîi lui Dum­nezeu jertfă vie¹¹ şi mai mult, dacă nu s-a făcut, templu sfînt¹² şi viu al Dum­nezeului Celui viu, cum aş putea să întreprind să mă ocup cu îndrăzneală de cuvintele cele despre Dumnezeu sau să aprob pe cel ce întreprinde această cute­zanţă? Dorinţa aceasta nu e lăudabilă, iar întreprinderea înfricoşătoare.

Pentru aceasta trebuie mai întîi să ne curăţim pe noi înşine şi apoi să vor­bim, cu Cel curat, dacă nu vom vrea să urmăm lui Manoe şi să grăim închipuindu-ne că sîntem în faţa lui Dumnezeu: „Vom pieri, femeie, căci am văzut pe Dumnezeu”,¹³ sau să îndepărtăm, ca Petru, de corabie pe Iisus ca unii ce nu sîntem vrednici de o astfel de venire,¹⁴ sau, ca sutaşul acela, să cerem vindecarea dar să nu primim la noi pe Vindecătorul. Pînă cînd cineva dintre noi se va numi „sutaş” şi stăpîneşte peste mai mulţi întru răutate şi stă în solda cezarului, adică a stăpînitorului lumii celor ce ne trag jos la pămînt, să zică: „Nu sînt vrednic ca să intri sub acoperişul meu”.¹⁵ Dar cînd îl voi vedea pe lisus, măcar că sînt mic la statura duhovnicească ca şi Zahei acela, căţărîndu-mă în sicomor,¹⁶ adică omorîndu-mi mădularele cele pămînteşti¹⁷ veştejindu-mi trupul smereniei¹⁸ de aici, atunci voi primi la mine pe lisus, îl voi auzi (grăindu-mi): „Astăzi s-a făcut mîntuire casei acesteia”,¹⁹ voi dobîndi mîntuirea şi voi „filosofa” la cele mai desăvîrşite, împărţind şi risipind cu bunătate cele ce am strîns cu răutate, fie bani fie învăţături (dogme).

¹⁰ Cf. Evr. 9, 11-14.

¹¹ Cf. Rom. 12, 1.

¹² Cf. II Cor. 6, 16.

¹³ Judecatori, 13, 22.

¹⁴ Cf. Lc. 5, 8.

¹⁵ Mt. 8, 8.

¹⁶ Cf. Lc. 19.

¹⁷ Col. 3, 5.

¹⁸ Cf. Fil. 3, 21.

¹⁹ Lc. 19, 9.

5. Iar după ce am curăţit prin cuvîntul de faţă pe teolog, hai să discutăm ceva pe scurt şi despre Dumnezeu, îndrăznind către Însuşi Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, despre care este cuvîntul. Doresc, însă, să pătimesc ceea ce a pătimit Solomon, şi să nu cuget nici grăiesc nimic (al meu) propriu despre Dumnezeu. Căci atunci cînd el zice că „sînt cel mai lipsit de minte dintre toţi oamenii şi înţelepciunea omului nu este întru mine”,²⁰ nu a spus aceasta făcîndu-şi cunoscută lipsa de înţelepciune proprie. Căci cum ar fi aşa de vreme ce el a cerut acest lucru de la Dumnezeu înainte de oricare altul şi a primit de la El înţelepciune, contemplaţie şi lărgime de inimă²¹ mai bogat şi mai din belşug decît nisipul mării? Şi atunci cum un înţelept atît de mare şi înzestrat de soartă cu un asemenea dar, se numeşte pe sine însuşi „mai lipsit de minte dintre toţi oamenii”? Desigur, numai ca unul ce nu mai are o înţelepciune proprie, ci ca unul în care se lucrează înţelepciunea dumnezeiască mai desăvârşită. Căci şi Pavel zicînd: „Nu mai vieţuiesc eu, ci Hristos vieţuieşte întru mine,²² nu vorbea despre sine însuşi ca despre cineva cu totul mort ci ca despre unul ce vieţuieşte o viaţă mai bună decît a celor mulţi prin aceea că se împărtăşea de ceea ce e viaţa cu adevărat şi care nu mai are drept hotar vreo moarte.

Aşadar noi ne închinăm Tatălui, Fiului, şi Sfîntului Duh despărţindu-le însu­şirile (personale) proprii, unind însă Dumnezeirea lor şi astfel nici nu contopim cele Trei (Persoane) întru una, ca să nu ne îmbolnăvim de boala lui Sabelie, nici nu le divizăm în trei (fiinţe) străine şi opuse, ca să nu înnebunim de cele ale lui Arie. Căci pentru ce trebuie să imităm pe cei ce care atunci cînd o plantă e cu totul înclinată într-o parte o aduc cu forţa în partea cealaltă îndreptînd defor­marea (distorsiunea) ei printr-o altă deformare (în sens opus) şi să nu stăm în limitele evlaviei îndreptîndu-o spre locul de mijloc. ²³

²⁰ Pilde 20, 2.

²¹ Cf. III Regi. 3, 12; II Par. 1, 12.

²² Gal. 2, 10.

²³ Predilecţia pentru măsură, simţul de echilibrii, şi moderaţie ca şi o neîn­credere faţă de extremele radicaliste sînt o caracteristică a gândirii gregoriene, fiind de altfel specifice întregii patristici răsăritene şi tradiţiei ortodoxe în genere.

6. Iar cînd am spus „locul de mijloc”, vreau să spun adevărul la care numai este bine să privim respingînd atît contracţia cea rea cît şi diviziunea şi mai absurdă încă, evitînd atît cuvîntul (formula dogmatică) care contractă, de frica panteismului, (Persoanele) într-un singur ipostas şi ne lasă numai cu numele lor goale pe noi care primim faptul că Acelaşi este Tată, Fiu şi Duh Sfînt dar nu acceptăm definiţia care spune că toate Acestea sînt una mai mult decît pe cea care spune că fiecare din Ele nu e de fapt nimic (căci transformîndu-se şi trecînd unele în altele, acestea înseamnă că Ele ar evita să fie ceea ce sînt) cît şi (cuvîn­tul, formula dogmatică) care divizează (Persoanele) în trei fiinţe fie străine, nease­mănătoare şi rupte unele de altele, potrivit nebuniei celei bune numite aşa a lui Arie, fie lipsite de obîrşie (principiu) şi de ordine, şi, ca să spunem aşa, antidivine.

Căci printr-una (din aceste formule) cei ce circumscriu Dumnezeirea numai la Cel Nenăscut se lasă închişi în terminologia strîmtă a iudaismului, iar prin cealaltă cad în rătăcirea opusă dar la fel de rea (a panteismului) presupunînd trei principii şi trei Dumnezei, ceea ce e încă şi mai absurd decît cele dinainte. Căci nu trebuie nici ca unii să fie atît de iubitori de Tatăl încît să suprime fiinţarea lui ca Tată (căci al cui Tată ar mai putea fi, dacă Fiul este surghiunit şi înstrăinat de El în ce priveşte firea sa, fiind rînduit împreună cu creaţia Lui?), nici ca ceilalţi să fie atît de iubitori de Hristos încît să nu-i păstreze fiinţarea lui de Fiu (căci al cui Fiu ar mai fi, dacă nu se mai raportează ca la o cauză la Tatăl?), nici să diminuăm demnitatea de principiu aparţinind Tatălui ca Tată şi Născător, căci, dacă n-ar fi cauză a Dumnezeirii contemplate în Fiul şi Duhul, atunci ar fi principiu al unor lucruri mărunte şi lipsite de valoare. Fiindcă trebuie atît să păzim faptul că există un singur Dumnezeu cât şi să mărturisim cele trei Ipostasuri adică Trei Persoane, fiecare cu însuşirea (proprietatea) ei.

7. Să fie păzit, deci, ca în cuvîntul meu, pe de o parte, faptul că există un singur Dumnezeu, raportînd pe Fiul şi pe Duhul la o singură cauză, nici alătu­rîndu-i nici contopindu-i, potrivit unităţii şi identităţii mişcării şi voinţei Dumne­zeirii, ca să spun aşa, şi potrivit identităţii fiinţei, iar, pe de alta, faptul că există Trei Ipostasuri, necugetînd nici o contopire, desfacere sau amestec, ca să nu fie nimicit întregul ca la cei ce venerează unitatea mai mult decît este cuvenit. Iar proprietăţile (personale) sînt: ale Tatălui că este cugetat şi numit şi „lipsit-de-principiu”²⁴ şi „principiu”²⁵ (iar principiu, în sens de cauză, izvor şi lumină veş­nică), iar ale Fiului (că nu este) ,,nicidecum-lipsit-de-principiu” dar (că e şi) „principiu” a toate. Iar cînd am spus principiu, nu adăuga şi un timp nici nu orîndui ceva intermediar între Cel ce a născut şi Cel ce s-a născut, nici nu diviza natura lor prin adăugarea cu răutate a ceva la cele împreună-veşnice şi împreună-unite. Căci dacă ar fi anterior un timp Fiului, atunci cauza primă a acelui (timp) ar fi Tatăl. Şi atunci cum va mai fi făcător al timpurilor²⁶ cel ce este sub timp? Şi cum va fi Domn a toate²⁷ dacă este premers şi dominat de un timp? Aşadar, Tatăl este lipsit-de-principiu, căci fiinţarea Lui nu-I este de altundeva decît de la Sine Însuşi. Iar Fiul, dacă ÎI iei drept cauză a Lui pe Tatăl, nu e lipsit-de-prin­cipiu, căci Tatăl este principiu al Fiului ca şi cauză (a Lui), dacă însă te gân­deşti la principiu plecînd de la timp atunci este şi El lipsit-de-principiu, căci Stăpînul timpurilor nu este stăpînit de timp.

²⁴ ánarchos.

²⁵ arché.

²⁶ Cf. Evr. 1, 2.

²⁷ Rom. 10, 2;  cf, Evr. 2, 8-10.

8. Iar dacă, pentru că trupurile sînt sub timp, de aceea vei socoti că şi Fiul zace sub timp, atunci vei atribui şi un trup Celui Netrupesc; şi dacă, pentru că cele ce se nasc la noi nu au fost cîndva şi apoi au ajuns să fie, de aceea sileşti şi pe Fiul să vină la existenţă din cele ce nu sînt, atunci compari cele incompa­rabile, pe Dumnezeu şi omul, trupul şi netrupescul, şi prin urmare atunci El va fl supus (necesităţii) şi va fi nimicit ca şi trupurile noastre. Tu socoteşti, deci, că Dumnezeu este născut astfel pentru că şi trupurile se nasc aşa; eu, însă socotesc că tocmai de aceea El nu se naşte astfel, pentru că trupurile se nasc aşa. Căci la cele a căror existenţă nu e asemănătoare, la acestea nici naşterea nu este asemă­nătoare; iar dacă nu, atunci va fi aservit şi celorlalte legi ale materiei, fiind de pildă supus suferinţei, durerii, foamei, setei şi tuturor pătimirilor fie ale trupului fie ale ambelor elemente (ale compusului uman: trupul şi sufletul). Dar nici min­tea ta nu primeşte aceste lucruri, căci cuvîntul este despre Dumnezeu. Aşadar, nu primi nici naşterea altfel decît ca (o naştere) dumnezeiască.

9. „Dar dacă s-a născut, cum s-a născut?” zic ei. Răspunde-mi şi tu, dialecticianule de care nu poţi scăpa: dacă a fost creat, cum a fost creat? Şi-mi ceri mie (să răspund la întrebarea): „Cum s-a născut?” Este o pătimire în naştere? Este atunci o pătimire şi în creaţie! Sau nu este o pătimire închipuirea, reflexia sau explicitarea analitică a ceea ce a fost cugetat sintetic? Este un timp în naştere? În timp sînt şi cele create. Este un loc aici? Este unul şi acolo. Este o soartă rea în naştere? Este una şi în creaţie. Aceste lucruri v-am auzit filosofînd pe voi, căci cele la care mintea a subscris adeseori mîna nu le-a aşternut şi în scris.

Dar, zic ei, universul şi-a primit subzistenţa prin cuvînt şi voinţă, „căci El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit”.²⁸ Dar cînd ai zis că prin cuvîntul lui Dumnezeu s-au zidit toate nu poţi introduce în aceasta şi creaţia omenească, căci nimeni dintre noi nu făptuieşte cele făcute de el prin cuvînt. Căci nimic n-ar fi mai presus de noi nici mai lipsit de osteneală dacă faptul de a zice ar fi şi plinirea lucrului. Astfel încît dacă Dumnezeu creează cele create prin cuvînt, puterea Lui de creaţie nu e omenească. Căci una din două: fie arată tu un om făptuind ceva prin cuvînt, fie admite că Dumnezeu nu creează ca un om. Fiindcă atunci trasează în voinţă planul unei cetăţi şi să apară o cetate; voieşte să ai un copil şi să apară un copil; voieşte orice altceva din cele ce sînt de făptuit şi voinţa să facă loc lucrului. Iar dacă nimic din toate acestea nu urmează voinţei tale, iar voinţa lui Dumnezeu este faptă, atunci într-un fel creează omul, şi altfel creează Dumnezeu Creatorul a toate. Aşadar, atunci cum nu creează omeneşte dar să nască este silit să nască omeneşte? Tu nefiind întîi ai fost născut, şi apoi naşti şi tu; de aceea aduci la existenţă ceva ce nu există încă sau, ca să spun ceva mai adînc, poate că nici măcar nu aduci la existenţă ceva din cele ce nu sînt, pentru că şi Levi, zice (Scriptura), era în coapsa tatălui său înainte de a veni la existenţă.²⁹ Şi nimeni să nu defaime cuvîntul acesta. Căci nu spun că Fiul există din Tatăl ca existînd mai înainte în Tatăl şi păşind după aceasta la exis­tenţă; căci nu a devenit abia mai apoi desăvîrşit fiind mai întâi nedesăvîrşit cum este legea naşterii noastre.

²⁸ Ps. 148, 5.

²⁹ Cf. Evr. 7, 10.

10. Aceste cuvinte sînt ale defăimătorilor, sînt ale celor ce atacă cu îndrăz­neală toate cele spuse. Noi, însă, nu gîndim aşa, nu credem aşa, ci, deodată cu existenţa Tatălui „în mod nenăscut” (El exista pururea, căci mintea nu cade nicio­dată în nefiinţă), există şi Fiul „în mod născut”. Astfel încît deodată cu existenţa Tatălui coincide şi naşterea Unului Născut (de către El), Acesta existînd din El, nu după El, numai în ce priveşte noţiunea principiului, şi anume a principiului cauzalităţii.

Revin de. mai multe ori la acelaşi raţionament temîndu-mă de grosimea şi materialitatea gîndirii tale. Iar dacă nu poţi cerceta cu curiozitate nici naşterea nici ipostasul Tatălui, nici orice altceva mai principal decît acestea ar putea excogita cineva (căci ceea ce e cugetat şi grăit aici biruie limba mea), nu cerceta cu curiozitate nici ieşirea (purcederea)³⁰ Duhului. Îmi e deajuns să aud că există un Fiu şi că este din Tatăl, şi că unul este Tată, iar altul Fiu, şi nu mai cercetez cu curiozitate nimic pe lîngă aceasta ca să nu păţesc lucru cu vocile care, silindu-se să cînte peste puteri, pier cu desăvîrşire, sau cu vederea aţintită asupra unei raze de soare; căci cu cît ar voi cineva să o vadă mai mult şi mai clar, cu atît mai mult îşi vatămă simţirea şi se lipseşte de puterea de a vedea în genere pentru că ceea ce e văzut biruie cu mult vederea dacă aceasta ar vrea să vadă totul şi nu doar cît este lipsit de primejdie a vedea.

³⁰ tèn próodon.

11. Auzi vorbindu-se de naştere? Nu cerceta cu curiozitate modul. Auzi că Duhul este ceea ce purcede³¹ din Tatăl? Nu cerceta cu curiozitate felul cum. Iar dacă cercetezi cu curiozitate naşterea Fiului şi purcederea Duhului şi eu te voi întreba cu curiozitate despre amestecul sufletului cu trupul; cum eşti şi ţarină şi chip al lui Dumnezeu? Ce este ceea ce te mişcă sau ceea ce e mişcat în tine? Cum acelaşi lucru se mişcă şi este mişcat? Cum simţirea şi rămîne în ea însăşi şi îmbrăţişează ceea ce e exterior ei? Cum mintea şi rămîne în ea însăşi şi naşte un cuvînt în altă minte? Cum se comunică înţelesul prin cuvînt? Şi încă nu spun lucrurile mai mari: Ce e mişcarea circulară a cerului? Ce e mişcarea, ordinea, dimensiunile, conjuncţiile sau disjuncţiile astrelor? Care sînt marginile mării? De unde vin curenţii vânturilor sau ciclurile anotimpurilor sau revărsările ploilor? Dacă n-ai înţeles cu mintea nimic din toate acestea, o, omule — vei înţelege, poate, cândva, când vei primi pe Cel desăvârşit: „căci voi vedea, zice (Scriptura), cerurile, lucrurile degetelor Tale”,³² ca pentru a sugera că cele văzute acum nu sînt adevărul ci aparenţele adevărului —, dacă nu te-ai cunoscut pe tine însuţi cine eşti, tu cel ce discuţi despre acestea, dacă nu ai înţeles aceste lucruri a căror mărturie e simţirea, cum socoteşti că cunoşti cu exactitate pe Dumnezeu, ce şi cît este El? Acesta arată multă lipsă de raţiune (prostie, absurditate)!

³¹ proión.

³² Ps. 8, 4.

12. Dar dacă ai încredere în mine, (ce sînt) un teolog lipsit de îndrăzneală, ceva ai înţeles deja, iar restul roagă-te să-l înţelegi. Iubeşte acest ceva care rămîne întru tine, iar restul să rămână în comorile cele de sus. Înalţă-te prin vie­ţuire, câştigă prin curăţie pe Cel curat. Vrei să devii cândva teolog şi vrednic de Dumnezeire? Păzeşte poruncile; fă-ţi calea prin cele poruncite, căci făptuirea este treapta spre contemplaţie; pornind de la trup osteneşte-te pentru suflet. Oare este cineva dintre oameni care să se poată înălţa atât cît să ajungă la măsura lui Pavel? Şi, totuşi, acesta zice că acum vede prin oglindă şi ghicitură dar că va fi un timp cînd va vedea faţă către faţă.³³

Eşti mai filosof în cuvinte decît altul? Dar negreşit eşti mai prejos decît Dumnezeu. Eşti mai ştiutor decît altul? Dar eşti lipsit de adevăr tot atât de mult pe cît existenţa ta e secundă în raport cu existenţa lui Dumnezeu. Avem făgă­duinţă că vom cunoaşte cândva pe cît am fost cunoscuţi.³⁴

³³ I Cor. 13, 12.

³⁴ Ibidem.

Dacă nu e cu putinţă ca aici să avem cunoştinţa desăvîrşită a tuturor lucrurilor, ce-mi lipseşte? Ce pot nădăjdui? Împărăţia cerurilor, vei spune poate. Dar socot că aceasta nu este altceva decît faptul de a ajunge la curăţia şi desăvîrşirea cea mai înaltă, iar lucrul cel mai desăvîrşit din cele ce sînt e cunoştinţa lui Dumnezeu. Ci pe una (curăţia) să o ţinem cu tărie, pe cealaltă (desăvîrşirea), să o câştigăm cât sîntem pe pămînt, iar pe cealaltă (cunoştinţa lui Dumnezeu), să ne-o rezervăm pentru dincolo ca atunci această rodire a iubirii noastre de osteneală să avem: iluminarea întreagă a Sfintei Treimi, ce anume, ce fel şi câtă ea este, dacă ne e îngăduit să spunem aceasta, în Însuşi Hristos Domnul nostru, Căruia fie slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.

Traducere de Diac. asist. Ioan I. Ică

II

SF. GRIGORIE DE NAZIANZ – CUVÎNTAREA A 20-A DESPRE TEOLOG ŞI TEOLOGIE

Potrivit opiniei avizate a editorilor mai vechi (benedictinii maurişti, 1788, a căror ediţie a fost preluată de J.-P. Migne în a sa „Patologia greaca”, tomurile 35—37), a savanţilor moderni (Th. Sinko, P. Gallay, J. Bernardi) şi a ultimului editor critic (păr. Justin Mossay, de la Universitatea catolică din Louvain) Cuvîntarea a 20-a¹ din seria celor 44 de „Cuvîntări” autentice păstrate de Sf. Grigorie de Nazianz (cc. 330—390) a fost rostită, ca şi mai celebrele Cuvîntări teologice (orat. 27—31) ² cu care prezintă evidente similitudini şi paralele de idei, formulări şi motive, în intervalul cuprins între sfîrşitul lui februarie şi sfîrşitul verii anului 380 în mica capelă improvizată Anastasis din Constantinopol în care se aduna la rugăciune mica comunitate ortodoxă fidelă Sinodului I Ecumenic de la Niceea (325) într-un moment în care toate bisericile din Capitala Imperiului se aflau în pose­siunea diverselor partide ariene în care se fragmentase arianismul oficial al epocii. Faptul este confirmat şi de adausurile la titlul cuvîntării existente în unele grupe de manuscrise şi care precizează expres că Cuvîntarea a 20-a a fost „rostită la Constantinopol”, unde Sf. Grigorie s-a aflat din iarna anului 380 şi pînă la sfîr­şitul lunii iunie a anului 381, şi că ar constitui „prima cuvîntare teologică” a Sfîntului, afirmaţie confirmată de evidentele afinităţi de fond şi preocupări exis­tente între Cuvîntarea a 20-a şi grupul celor 5 Cuvîntări teologice.

¹ P.G. 35, 1065A-1080C. Scoliile mitrop. Ilie al Cretrei (sec. XI) în P.G. 36, 796-803. Pentru prezentare şi traducere am folosit ediţia critică prevăzută cu introducere şi note a prof. Justin Mossay; Grégoire de Nazianze, Discours 20-23, „Sources chrétiennes” nr. 270, Paris, 1980, p. 36-85 (text şi traducere franceză) şi 37-55 (introducere istorică, doctrinară şi de critică textuală)

² Ediţie critică de P. Gallay în „Sources chrétiennes” nr. 250, Paris 1978; trad. rom. de păr. Tilea şi prof. N.I. Barbu, Bucureşti, 1947.

Titlul manuscris al Cuvîntării 20, aşa cum a fost el restituit de J. Mossay — „despre teologie şi condiţia episcopilor” — reflectă destul de fidel conţinutul şi, respectiv, circumstanţele în care a fost elaborată. Cum reiese din primele rînduri ale cuvîntării (§ 1), Sf. Grigorie vizează în discursul său mulţimea „teologilor” improvizaţi („tehnologi” cum le spune altundeva pentru încercarea lor de a raţio­naliza misterele credinţei şi a logifica şi dialectiza teologia Bisericii) pe care i-a produs arianismul, şi care, deveniţi episcopi şi şefi ai numeroaselor partide reli­gioase şi „bisericuţe” eretice sectare în care se scindase arianismul în a doua jumătate a sec. IV, contribuiau din plin, prin ignoranţa lor teologică şi spirituală grefată pe fondul pasiunilor mult prea omeneşti degenerate în adversităţi ireduc­tibile şi certuri interminabile, la haosul şi deruta generalizată din Bisericile Răsă­ritene ale epocii.

Împotriva acestui tip de teologi-episcopi impostori şi eretici (§ 1), Sf. Gri­gorie schiţează în prima parte (§ 1—4) a Cuvîntării sale, utilizând o tipologie şi o demonstraţie biblică care mai revine în discursurile sale, profilul duhovnicesc al teologului creştin autentic şi condiţiile subiective, etic-ascetice şi contemplative, reclamate de o „vorbire despre Dumnezeu” adecvată Realităţii supreme despre care se vorbeşte, iar într-o a doua parte (§§ 5—11) face un scurt şi precis rezumat al învăţăturii ortodoxe despre Sfînta Treime — „obiectul”, fundamentul şi ţelul ultim al teologiei sau „vorbirii despre Dumnezeu” a Bisericii — învăţătură aflată la mijloc între cele două extreme eretice ale modalismului sabelian monoteizant şi ale subordinaţianismului arian politeizant (§ 5—6), rezumat urmat de combaterea şi respingerea cîtorva argumente şi obiecţii raţionale vehiculate de arieni şi spri­jinul „teologiei” lor trinitare iraţionaliste. Discursul fiind perfect construit, după un plan riguros şi limpede, cele două părţi ale lui care tratează, succesiv, despre „subiectul” şi respectiv, „obiectul” teologiei Bisericii, .adică despre teologul şi teo­logia Treimii, se încheie cu o concluzie care, reluând argumentul din introducere (§ 1), concentrează „morala” peroraţiei sale: pentru a deveni teolog adevărat tre­buie să te înalţi prin virtute la iluminarea care conţine adevărata cunoaştere nemijlocită „experimentală” a Sfintei Treimi, iluminare a cărei desăvârşire apar­ţine insă existenţei eshatologice viitoare (§ 12).

Teologul adevărat al Bisericii Ortodoxe nu poate fi decât un teolog al Treimii celei mai presus de fiinţă, de-o-fiinţă, nedespărţite şi neamesteoate, a Cărei teologhisire este inseparabilă de experienţa apofatică ascetic-contemplativă, a cură­ţirii şi iluminării (experienţă exprimată de Sf. Grigorie din raţiuni culturale şi misionare perfect conştientizate în categoriile intelectuale şi limbajul platonician dorninante în epoca sa, ceea ce nu trebuie să inducă în eroare asupra naturii ei specifice creştine). Teologia Bisericii Ortodoxe este deci, în mod fundamental şi constitutiv, o teologie apofatică şi treimică, sau mai exact spus, este apofatică pentru că e treimică; aceasta e lecţia teologică şi metodologică (de fond şi formă) de principiu⁴ care se degajă din această „primă cuvântare teologică” care este Cuvîntarea 20, lecţie care va fi reluată şi adîncită de primele sale 2 Cuvîntări teologice (iar peste şase secole şi într-un alt context istoric de Sf. Simeon Noul Teolog⁵ în cele 3 Cuvîntări teologice ale sale), dar ale cărei elemente sînt toate deja prezente încă din cea de-a 2-a Cuvîntare a Sf. Grigorie de Nazianz care cuprinde nu mai puţin celebrul său „tratat despre preoţie” ⁶ redactată cu aproape 20 de ani înainte (în anul 362).

³ Peri theologίas kai katastáseos episkόpôn. Cuvântul katástasis poate fi tra­dus atît prin „instalare, instituire” cît şi prim „stare, condiţie”. Am preferat ultima echivalenţă întrucât discursul nu face nici o aluzie la vreo „instalare de episcopi”, în schimb tratează pe larg despre „condiţia” spirituală reclamată de exercitarea’ autentică a slujirii învăţătoreşti („teologice” prin excelenţă) a Bisericii a cărei autoritate şi putere sacramentală deplină revine episcopatului.

⁴ Pentru detalii suplimentare şi o prezentare mai amplă a întregii chestiuni, cu largi extrase şi dn alte cuvîntări, vezi alocuţiunea noastră Teologie şi teologi după Sf. Grigorie de Nazianz, „Mitropolia Ardealului”, nr. 1-1989, p. 40-56.

⁵ Vezi lucrarea noastră Teologie şi spiritualitate la Sf. Simeon Noul Teolog, „Mitropolia Ardealului” nr. 3/1987, p. 21-47.

⁶ Ediţie critică de J. Bernardi în „Sources chrétiennes” nr. 247, Paris, 1978, trad. rom. de păr. D. Fecioru în Despre preoţie, Sf. Ioan Gură de Aur, Sf. Grigorie de Nazianz şi Sf. Efrem Sirul, Bucureşti, 1987, p. 157-222.

Căci, fapt semnificativ, relevat deja de toţi comentatorii mai vechi sau mai noi (Sajdak, Sinko, Gallay, Mossay), practic toate ideile şi motivele schiţate de Sf. Grigorie în mica sa Cuvîntare 20 pe care o prezentăm mai jos într-o primă traducere românească, au paralele şi dublete în celelalte Discursuri ale Sfîntului: mai ales în Cuvîntarea a 2-a, „despre preoţie” în ce priveşte §§ 1—4 şi mai cu seamă în Cuvîntările teologice (nr. 27—31) pentru partea a doua (§§ 5—12). Pre­zenţa şi revenirea acestor idei, motive, chiar expresii — adevărate „leitmotive” ale gîndirii gregoriene — în întreaga operă a Sf. Grigorie „Teologul” .atestă limpede, pe lîngă un procedeu tipic pentru retorica oratorului desăvîrşit care a fost Sf. Grigorie, atent la faptul de a se face bine înţeles de auditoriul său, importanţa decisivă pe care Sfîntul Părinte o acorda asimilării lor de către contemporani. Ceea ce face ca ele să nu poată fi ignorate fără riscuri considerabile, nici de gene­raţia actuală de teologi ortodocşi confruntată cu vasta, complexa şi dificila sar­cină a înnoirii în teologie şi Biserică, sarcină ce nu poate fi dusă bine la îndepli­nire decât cu condiţia împroprierii (în acelaşi timp existenţiale şi creatoare) a duhului şi inspiraţiei mereu actuale a marilor Părinţi de odinioară ce au fost şi sînt încă „teologii” prin excelenţă ai Bisericii.⁷

⁷ Vezi în acest sens documentarul nostru Neortodocşi şi Ortodoxie în Grecia de azi, „Mitropolia Ardealului” nr. 3/1988 p. 106—116.

Prezentare de Diac. asist. Ioan I. Ică

Din revista „Mitropolia Ardealului”, an 34, nr. 2, martie-aprilie 1989, pg. 52-59.

„De aceea doresc să povestesc ceea ce s-a făcut în 30 ianuarie 1962, ziua „Sfinţilor Trei Ierarhi: Vasile, Grigorie şi loan”. O dimineaţă ceţoasă şi rece – o ceaţă şi o umiditate, care pătrundea în tot corpul. Eram îmbrăcaţi în uniformă vărgată, specifică deţinuţilor. Numai o haină, o cămaşă ruptă pe care o purtam, fie că era o căldură de 40° C, fie era frig de – 30° C. Noi stăteam în bacuri în Delta Dunării la frontiera rusă. Pentru obţinerea căldurii, aveam un butoi de metal cu un volum de 200 litri.

Noi foloseam stuful tăiat ca lemn de foc. Era în mijlocul iernii, ger cumplit. Ne întorceam complet uzi până la piele. Ei ne dădeau nişte şosete de cauciuc care treceau de genunchi, dar după 2-3 zile aceste şosete erau despicate pentru că noi le purtam în timpul tăierii stufului, şi le puteam tăia. Apa pătrundea înăuntru şi noi eram trimişi în colonie. Ziua următoare trebuia să te îmbraci în aceleaşi zdrenţe umede şi să te duci la aceeaşi muncă. Autorităţile erau foarte periculoase în acea dimineaţă deosebită, când noi am ieşit în coloană către locul de muncă, niciodată nu i-am văzut călare, dar în acel moment toţi gardienii erau înarmaţi cu pistoale şi pe cai. Nu ni se dădea voie să mergem şi să vorbim în timpul mersului de la lagăr, de la bac, până la locul de muncă. Nu ni se dădea voie să spunem un cuvânt, o şoaptă, pentru care am fi fost sever pedepsiţi, 6 zile de izolare, o dată pe zi o mică bucăţică de pâine cu un pahar de apă caldă cu sare. Aceasta era timp de 6 zile, hrana sa. Dacă izolarea se repeta mai mult de 2-3 ori, sfârşitul tău nu mai era departe. Dar, spre surprinderea noastră, cu mai puţin de 200 de metri înainte de a ajunge unde tăiam de obicei stuf pentru Germania, ei ne-au orientat într-o altă direcţie. „Hei, ce se întâmplă, unde ne duceţi?”. „Probabil într-un alt loc unde creşte stuf”, şopteam între noi. Ei ne-au oprit pe partea braţului Chilia. Acolo sunt aproximativ 84 de râuri mici care se varsă în Deltă. Acolo se forma un Iac de aproximativ 4-5 hectare, şi în centrul acestui lac creştea un mănunchi de stuf, un mănunchi frumos, dens şi numeros. Şi, dragii mei, cum am ajuns acolo, fiecăruia dintre noi i s-a ordonat să intre în lac şi să aducă 2 mănunchiuri de stuf. Un mănunchi avea cam 45-50 cm grosime. Noi trebuia să le adunăm acolo, să le legăm bine în trei locuri şi să le aducem pe bac. Îmi amintesc că am întrebat: „Domnule, cum putem să intrăm direct în apă, nu suntem capabili să tăiem stuful acolo”. Noi de obicei mergeam pe gheaţă şi le tăiam – acesta era modul în care muncisem până atunci. „Dacă vreunul dintre voi stă la discuţii şi nu intraţi toţi în apă, vă împuşcăm pe Ioc”. Noi am văzut că erau agitaţi, nervoşi, şi că aveau o intenţie diabolică. Încet, cu enormă cantitate de curaj, unul câte unul am început să intrăm în apă. „Haideţi să mergem”. Acum pentru noi toţi era acelaşi lucru. Întâi am intrat până la glezne, apoi până la genunchi, apoi până la talie, şi am ajuns la locul unde trebuia să le tăiem. Eram aproximativ 86 de bărbaţi, un detaşament. Celălalt detaşament a fost dus într-un alt loc. Frigul a pătruns în corpuri. Toţi ne-am gândit la cei 40 de martiri. „E în regulă”, ne gândeam noi înşine, „noi vom fi victorioşi”.

Fiecare dintre noi şi-a făcut propriul balot şi s-a întors. Dar n-a fost de ajuns – ei voiau altul! Au văzut că începem să numerotăm, şi au început să apese pe trăgaci ca să ne intimideze. Ne-am dus, am făcut alt balot, şi apoi altul. Era aproximativ 1230 când am terminat al treilea balot.

Dragii mei, lucrul important este că atunci când ne-am întors cu al treilea mănunchi, soarele a ieşit, a luminat şi a încălzit la peste 25°C. A fost o minune care ne-a dat cea mai mare bucurie. Gardienii erau amărâţi. Ne-au lăsat acolo. Căldura devenea din ce în ce mai puternică. Ne-am stors hainele, ne-am spălat, şi ne-am uscat pe drumul de întoarcere în lagăr de aproximativ 2 km şi jumătate. Noi am plecat de acolo cu emoţia că Dumnezeu, pentru neputinţa noastră de a mai îndura, săvârşise o minune.

Credeţi că aceşti ticăloşi au spus ceva? Când au văzut că după 2-3 zile nici unul dintre noi nu se îmbolnăveşte, au gândit cu siguranţă, uluiţi fiind: „Aceşti bandiţi sunt într-adevăr ticăloşi. Chiar şi Dumnezeu este cu ei”.

O minune ca să aibă rezonanţă în sufletul unui necredincios, este necesar ca acel suflet să aibă o cât de mică dorinţă de a vedea adevărul, căci altfel minunea trece pe lângă el şi el rămâne neîndreptat asemenea lui Faraon cel împietrit la inimă. Comunismul a fost pentru poporul român Faraonul de la Răsărit, care a asuprit în modul cel mai mârşav acest neam, dezrădăcinând din sufletele multora credinţa în Dumnezeu. Martirii închisorilor comuniste au fost cei ce au trecut acest popor creştin prin Marea Roşie a închisorilor şi l-au eliberat de sub robia lui Faraon, ducându-l la Înviere. Şi dacă mai există acum biserici deschise şi tradiţie creştinească, aceasta se datorează lor.

Ieroschimonah Teognost, Părintele Justin Pârvu şi bogăţia unei vieţi dăruită lui Hristos, vol. 1, Ed. Credinţa strămoşească, pg. 197-200.