Alcătuită de preotul Grigorie (1)

1) Nu se ştie precis cine a fost şi când a trăit acest preot Grigorie. Probabil să fi fost preot în Capadocia— în Nazianz sau in împrejurimi—şi s-a ocupat cu studiul operilor Sf. Grigorie. Biografia aceasta fiind tradusă în latineşte de Anastase Bibliotecarul în secolul IX, autorul ei trebue să fi trăit cel mai târziu în secolul VIII.

Strălucitul Grigorie, cu multă dreptate numit şi Teologul, ne pofteşte la ospăţul duhovnicesc al operilor sale. El însuşi ne pune dinainte bucate duhovniceşti, mâncări plăcute şi nesupuse stricăciunii. Să nu vă miraţi dar, că mi-am luat marea îndrăsneală de a-i descrie viaţa, neţinând samă de marea mea slăbiciune şi de marele lui geniu, cu toate că din cauza nespusei lui glorii, până’n ziua de astăzi, aproape toţi predecesorii noştri s’au mărginit să-l cinstească doar prin tăcerea lor; cu toate că nu s’a ivit încă nici un maestru sau dascăl, care să ne descrie viaţa lui sau să ne transmită nouă, celor de mai târziu, într’o oarecare ordine, isprăvile lui, cum a făcut el, descriindu-ne cu deamănuntul viaţa lui Vasile cel Mare şi a altor fericiţi ierarhi şi martiri. În primul loc nu mă puteam împotrivi acestui preacinstit părinte, care pretindea de la noi ca o datorie această cuvântare şi care mă îndemnă — şi părinteşte şi autoritar — să fac elogiul dumnezeescului Grigorie, poruncindu-mi să urmez pilda lui şi ameninţându-mă, dacă voi trece cu vederea această datorie; de altfel avea şi dreptul să pretindă dela mine acest lucru, ca o răsplată pentru cultura şi hrana duhovnicească ce mi-a procurat. Iar în al doilea rând, nu mi s’a părut cuviincios să trecem sub tăcere o viaţă aşa de virtuoasă, care fiind presentată ca model ar dispune pe mulţi la imitare şi n’ar lăsa binele să se peardă în zadar, ci l-ar face să înflorească mereu, prin vorbirea zilnică despre el.

Acum dar, lăsând la o parte întârzierea, voi încununa pe marele teolog cu pârga cuvintelor mele, asemenea unor fructe de curând culese, pentrucă deşi puterile mele sunt mai prejos de vrednicia lui, nu acelaşi lucru se poate spune despre bunăvoinţa şi sârguinţa mea.

De altfel, sper că acest bărbat desăvârşit în toate, va aprecia cu indulgenţă cuvântarea mea de laudă, întrucât se ştie că părinţii iubesc mai mult gânguririle pruncilor, pornite dintr’un suflet nevinovat, decât cuvintele serioase ale celor maturi sau cuvântările cele înflorite. De asemenea, cea mai potrivită slăvire ce i se poate aduce este cea adusă prin cuvinte, întrucât fiecare om se bucură să fie onorat prin acele lucruri cu care şi el personal se desfătează sau s’a desfătat. Şi dacă atât timp cât a fost în viaţă iubea eloquenţa mai presus de orice alte bunuri materiale şi — ca să vorbim în limba proverbelor — „a dobândit înţelepciunea şi iubind-o a fost ocrotit de dânsa” (Prov. IV, 6) cum ar fi cu putinţă ca, după ce a părăsit cele lumeşti şi s’a mutat în viaţa cea curată şi mai plină de înţelepciune, să nu se bucure şi să se veselească şi mai mult de eloquenţă?

Şi acum, adunare sfântă, am o rugăminte: să nu pretindeţi de la mine o inşirare amănunţită a isprăvilor lui, mai întăi pentrucă ar trece peste puterile mele; aceasta nu pot să v’o făgăduesc, dar nici voi nu mi-o puteţi pretinde; apoi şi pentrucă nimeni nu ne-a lăsat o descriere a vieţii lui, ci a trebuit să culeg câte ceva din scrierile lui, imitând pe zidari, care adună pietrele câte una şi apoi le aşează cu rânduială pe toate pentru a face din ele o casă.

Vom începe dar cuvântarea noastră de acolo de unde este mai potrivit a începe. Patria lui a fost Capadocia iar oraşul său natal Nazianz-ul. Acest oraş a ajuns aşa de renumit, numai datorită lui Grigorie, încât faima lui s’a întins până la marginile lumii. N’a căpătat mai mare renume oraşul Pella, pe urma lui Alexandru cel mare şi nici Persia pe urma lui Cirus, cât a câştigat Nazianz-ul pe urma marelui Grigorie. De aceia mie mi se pare că acest oraş şi-a primit pe deplin plata pentru educaţia ce a dat sfântului, întrucât numai datorită virtuţilor acestui sfânt s’a făcut foarte cunoscut până şi Inzilor şi Britanilor, care trăesc la extreme opuse.

S’a născut din părinţi nobili şi drepţi, uniţi mai mult prin curăţia sufletelor, decât prin legăturile trupeşti. Tatăl său, întocmai ca un al doilea Abraam, părăsindu-şi patria părintească şi idolii, s’a alipit la dreapta credinţă. S’a lepădat de învăţătura superstiţioasă şi rătăcită a Ipsistarilor2, devenind discipol sincer al harului, la început una dintre oile mai de samă iar mai târziu chiar păstor vrednic al bisericii din Nazianz.

2 Nu se poate precisa nimic cu privire la erezia Ipsistarilor. Numele lor se pare că derivă dela cuvântul grec HIPSISTOS — cel mai înalt; e probabil să fi fost păgâni, care nu primiseră nici Iudaismul nici Creştinismul curat, ci adorau doar un singur Dumnezeu, sub denumirea „Cel mai înalt”. Lepădaseră idolii şi jertfele păgâneşti, dar venerau focul şi lumina; respectau legea ebraică cu privire la mâncări oprite, dar respingeau tăerea împrejur.

Mama sa era creştină şi din părinţi evlavioşi, dela care, pe lângă alte virtuţi, moştenise şi o evlavie adâncă. Dorind mult să aibă un copil de parte bărbătească, s’a rugat cu stăruinţă bunului Dumnezeu, care împlineşte astfel de dorinţi, până ce rugămintea i-a fost ascultată. Ce credinţă mare! Ce rugăminte călduroasă! Căci înainte chiar de a concepe, a făgăduit că va consfinţi lui Dumnezeu pe pruncul ce se va naşte, întocmai cum altă dată făcuse Ana cu Samuel. Şi atunci: „Cel ce împlineşte voile celor ce se tem de dânsul”, (Ps. 144, 19) i-a descoperit în vis că va naşte, ba i-a arătat chiar şi figura şi numele copilului. De aceia, nu mult după naştere, a consfinţit lui Dumnezeu pe prunc, biruind cu căldura credinţii durerile naşterii şi cu mărinimia dăruirii de bună voe învingând slăbiciunea dragostei de mamă.

Iar copilul, fiind crescut în moravurile bune ale părinţilor, întrecea prin darurile fireşti pe cei de-o vârstă cu el pană acolo, că numai singură frăgezimea vârstei îl împiedecă să nu atingă moravurile şi învăţătura celor vârstnici. Dispreţuia cu desăvârşire jocurile şi sburdăciunile copilăreşti precum şi alergăturile şi săriturile, socotindu-le nefolositore şi ca o pedică în calea năzuinţii spre alte lucruri mai de samă. Par’că îşi dădea samă că răutăţile ucid practicarea virtuţii, după cum mirosul urât înăbuşe parfumul mirului cu care te-ai uns.

Ajuns adolescent şi cuprinzindu-l dorul de ştiinţă, a plecat la Cesarea, unde frequentând cursurile profesorilor celor mai de samă, a dobândit nu puţină în văţătură; apoi a plecat pe mare în Palestina, ca să se deprindă, nu cu moravurile retorilor, ci cu arta de a vorbi frumos. De aici a plecat la Alexandria, de lângă insula Faros, la templul înţelepciunii, ca să cunoască multe oraşe şi obiceiurile multor oameni, cum zice un înţelept. Sporindu-şi şi aici mult zestrea cunoştinţilor, s’a îmbarcat pe o corabie din Egina şi a plecat la Atena, mama artelor şi ştiinţilor. Pe când călătorea pe Marea Partenică, pe o vreme furtunoasă şi nepotrivită pentru navigaţie, deodată a isbucnit o furtună straşnică, punându-i în mare primejdie viaţa, căci o întunecime tot aşa de deasă, ca şi plaga a noua ce a căzut asupra Egiptului, a învăluit şi marea şi aerul şi chiar cerul. Dar, pe când toţi ceilalţi tovarăşi de călătorie se boceau în gura mare că-şi vor pierde viaţa trupească, el se spăimântă şi mai tare de pieirea cea veşnică a sufletului, întrucât încă nu fusese pecetluit cu taina sfântului botez, cu alte cuvinte murea înecat în apă înainte de a fi fost mântuit prin apă. Ce credeţi c’a făcut atunci acest mare bărbat, care încă de mai înainte de a fi fost renăscut prin apă îşi întocmise felul de viaţă după religia cea adevărată?

Şi-a sfâşiat hainele şi a speriat pe toţi călătorii cu ţipetele şi bocetele sale, în cât toţi, uitându-şi propriile lor dureri, şi-au amestecat lacrimile cu dânsul. Iar el a început a povesti toate minunile pe care le-a făcut Dumnezeu în Egipt, în pustie sau în orice alt loc, atât pe mare, cât şi pe uscat, precum: despicarea apelor Mării Roşii şi împreunarea lor la loc, scoaterea apei din stâncă, îndulcirea apei dela Mera, învingerea Amaleciţilor, numai prin ridicarea mâinilor in semnul crucii, dărîmarea zidurilor Ierihonului, fără nici un instrument, isbăvirea profetului Iona din pântecele chitului şi toate celelalte minuni cuprinse în cărţile sfinte; pe urmă a făcut făgăduinţa că, dacă va fi scăpat din primejdia înecului în mare şi va ajunge să aibă parte de botezul cel mult dorit, îşi va consfinţi viaţa lui Dumnezeu, care l-a mântuit dela moarte. Şi cu rugăciunile sale înduplecă pe Cel blând, care de altfel şi din propriu îndemn, de multe ori apucă înaintea rugăciunilor noastre. Şi pe negândite furtuna s’a potolit, uraganul s’a prefăcut într’o adiere lină, iar marea până atunci furioasă, părea c’a adormit. Aşa s’a petrecut lucrul.

Pe de altă parte, părinţilor săi li s’a arătat în vis primejdia în care se afla fiul lor şi atunci, ca nişte părinţi buni — căci nu-i nevoe să spunem mai mult — au început a se ruga Iui Dumnezeu cu lacrămi, ca să vină’n ajutorul fiului lor ameninţat de primejdie. Şi după ce s’au rugat câtva timp, au văzut în vis cum fiul lor biruia o furie — un demon care nu face de cât rău şi care îndrepta primejdia asupra lui. De-abia după ce s’a'ntors acasă a auzit Grigorie despre aceasta, când i-au povestit părinţii, şi a mulţămit din toată inima Mântuitorului. Dar despre aceasta vom vorbi mai târziu.

Un tânăr, dintre tovarăşii lui de călătorie, pe care Grigorie îl iubea foarte mult, a văzut noaptea, în toiul primejdiei, cum mama acestui fericit bărbat a venit păşind pe mare, a luat corabia şi a dus-o la uscat, îndată ce-a avut această vedenie şi a povestit-o tovarăşilor de călătorie, s’a potolit furtuna şi toţi au alergat cu credinţă la Dumnezeul lui Grigorie, mărturisind că El este mântuitorul lor. Oare întrucât minunea aceasta este mai prejos decât minunea făcută de marele Ilie, care înfruntând idololatria Sidoniencii (Isabelii) şi făcând ca jertfa să fie arsă de foc căzut din cer, a adus pe Israeliţi la credinţă în adevăratul Dumnezeu, încât tot poporul, cuprins de bucurie, striga: „Cu adevărat Domnul este adevăratul Dumnezeu”! (IIIRegi, XVIII, 39). Iată la ce resultate a adus isbăvirea neaşteptată din primejdie a lui Grigorie pe cei ce erau stăpâniţi de multe şi variate rătăciri: pe toţi i-a adus la una şi aceiaşi credinţă adevărată.

După ce-a ajuns în Grecia şi mai ales la Atena cea renumită, nici nu mai este nevoe să pomenim cu cât entusiasm a fost primit. Îndată a fost şi recunoscut, atât de profesori cât şi de elevi, ca cel mai învăţat student.

Nu s’a scurs multă vreme până când, mânat de aceiaşi sete de ştiinţă, a sosit dela Bizanţ la Atena şi marele Vasile.

Cât din cauza trebuinţii de locuinţă, cât mai ales din cauza potrivirii ds caracter, s’au întovărăşit amândoi. Cu greu s’ar putea spune cât de mult a câştigat fiecare din ei din această înjugare, din această prietenie strânsă. Căci cel ce este singur, chiar dacă înţelege ceva, nu se încrede în sine însuşi, ci aleargă în toate părţile, căutând pe cineva care să-l asigure că-i aşa. Când însă sunt doi, mânaţi de aceiaşi sete de ştiinţă, se ajută reciproc, ca şi cum ar fi contopiţi în unul singur, unul aflând un adevăr iar celalt confirmându-l.

Pentru a Iăsa la o parte amănuntele, voi afirma că amândoi au ajuns deopotrivă de renumiţi. În adevăr, erau luminaţi de aceiaşi credinţă, erau însufleţiţi de aceiaşi dragoste de virtute, mergeau pe acelaş drum şi întocmai ca doi tovarăşi plugari sau agricultori, cu aceiaşi sârguinţă şi cu acelaş avânt arau şi sămănau ogorul înţelepciunii, culegând apoi rod îmbelşugat. Cât despre bărbăţie şi răbdare în necazuri, ei întreceau aproape pe toţi colegii lor. De regulă tineretul întîmpină cu neplăcere şi teamă necazurile, întocmai după cum mânzii se sperie uşor de sgomot şi de umbre. Ei însă dimpotrivă, rămâneau statornici şi-şi păstrau cumpătul chiar când erau surprinşi de întâmplări neaşteptate, cum s’a ‘ntâmplat atunci când un cutremur de pământ a sguduit Grecia; ei au dat tuturor dovadă că sunt tari de fire şi li se potrivesc cuvintele profetice : „Pentru aceia nu ne vom teme când se va cutremura pământul” (Ps. 45, 3).

Încă din vârsta cea fragedă se deprinsesără cu înfrânarea în mâncare, mulţămindu-se cu cele de neapărată lipsă ; dispreţuiau cu totul orice părea lux în mâncare sau era menit numai să gâdile stomahul, zicând de timpuriu adio plăcerilor.

Ce să mai vorbesc despre castitatea lor, căci toată viaţa lor au rămas curaţi şi sfinţi înaintea lui Dumnezeu, întrecând în această privinţă chiar pe Xenocrate şi pe Polemon! Despre cel dintăi se spune că a avut tăria de fire să stea lângă o femeie, fără să se tulbure de loc, iar al doilea, ducea o viaţă aşa de austeră, încât femeile uşuratice nici n’aveau curajul să se apropie de el.

Credeţi oare că, dacă aceşti bărbaţi (Grigorie şi Vasile) cultivau aşa de bine aceste virtuţi, dispreţuiau pe altele, cum ar fi dreptatea şi sărăcia? Nici de cum: ci şi’n această privinţă imitau pe Aristide, neîntrebuinţând virtutea pentru a dobândi avuţii, nici urmărind câştiguri pe urma filosofiei; fugeau deopotrivă şi de lăcomie şi de risipă, rămânând în adevăratele graniţi ale virtuţii. În ce priveşte sărăcia ajunsesără să’ntreacă pe Antistene, Diogene şi Crates şi meritele lor. Pentrucă nu numai dispreţuiau deopotrivă cu ei averile, dar se fereau şi de mândria şi slava deşartă a acestora. Căci acei câni (filosofi cinici), vrednici de admirat de altfel, întunecau partea bună a filosofiei lor, prin faptul că-şi trâmbiţau meritele prin crainici şi dispreţuiau restul omenirii.

Ce vom mai spune despre înţelepciunea lor? Căci toată viaţa ei se gândeau numai la dânsa şi erau stăpâniţi ziua şi noaptea de dorinţa aprinsă de a o dobândi, întocmai ca cei ce umblă să desgroape o comoară, ca să mă folosesc de cuvintele lui Iov, (III, 2). Pentrucă aceşti nobili bărbaţi îşi dădeau sama destul de bine că munca cheltuită în meditaţie, sârguinţă şi pentru înmulţirea cunoştinţilor, aduce după sine putere.

Şi aşa s’a făcut că ei au isbutit să întreacă în renume, nu numai pe cei de-o vârstă, dar chiar şi pe mulţi din cei mai vechi decât dânşii, cât datorită muncii şi talentului lor firesc, cât prin faptul că-şi uniseră toate sforţările numai în direcţia binelui. Ştiinţa Gramaticei nu mai presenta nici o taină pentru ei, căci stăpâniau bine şi metrica şi poetica şi istoria şi meşteşugul de a vorbi în public. În ce priveşte Retorica, ei şi-au însuşit doar exprimarea frumoasă, dar înlăturau minciuna. În privinţa Filosofiei morale, a Medicinei şi Dialecticei, nu s’au mulţumit să le studieze numai ca doar ar şti ceva mai mult decât oamenii cei neînvăţaţi, ci ca nişte profesori şi savanţi de samă. Din Muzică au învăţat numai ceia ce era vechi şi armonios, pentru a înblânzi mânia şi a potoli pornirile greu de înfrânat, pe când musica uşoară, care are de scop să producă numai plăcere, au lăsat-o pe sama teatrelor. Au mai studiat şi calculul aritmetic, Geometria, ba chiar şi posiţia şi mişcarea astrelor (Astronomia), întocmai ca nişte noi Moisi sau Daniili, nu ca doar s’ar lăsa conduşi de ele, ci dimpotrivă, precum spune Scriptura: „orice gând făcându-l rob ascultării de Hristos” (II Cor. X, 8). Cu aceste ştiinţi ei şi-au împodobit frumos înţelepciunea, pe care o aveau din fire. Într’un cuvânt, au făcut cunoştinţă cu toate, şi bune şi mai rele, pentruca de rele să ştie să se ferească, iar pe cele bune să le folosească.

Căci eu aprob pe filosoful — care deşi nu face parte din stâna noastră — a zis : Nu este desonorant a cunoaşte şi cele ce nu sunt bune. Ci mai degrabă trag folos din cunoaşterea lor, cei ce fac uz cu prudenţă de acest sfat.

Dar, ce s’a ‘ntâmplat, prietenilor! În vreme ce cuvântarea înaintează, cursul vorbei m’a răpit, întocmai cum răpeşte calul pe călăreţ şi acum mă trezesc că laud pe fericitul Vasile! Deci, mă voi opri puţin, voi potoli vorbirea, cum potoleşti calul strângând frâul, voi stinge avântul, pentruca să nu mă îndepărtez prea tare de subiect, pentrucă de regulă, cei ce se întind mai mult decât trebue, nu scot bine la capăt ceea ce şi-au propus. Aşadar, Vasile îmbogăţit cu multe cunoştinţi s’a întors acasă. Pe când Grigorie a fost reţinut mai mult cu sila de studenţii din Atena, care nu l-au lăsat să plece, ci-l sileau să-i înveţe, rugându-l cu multă stăruinţă să primească catedra de sofist. Iar el, ca să pară că le face puţină plăcere, a rămas. Dar nu mult după aceia, rugând pe toţi colegii săi să-l lase să plece, şi convingându-i că este de neaparată trebuinţă să se întoarcă lângă părinţii săi, după ce şi-a complectat studiile s’a întors în patria sa, fiind în vârstă de 30 de ani.

Ajuns acasă, mai întăi a primit sfântul botez, deoarece era de mai înainte gata de luminare şi totodată şi-a luat angajamentul să nu jure niciodată, toată viaţa lui ; ceea ce a şi păzit până la moarte. Pe urmă a satisfăcut dorinţa părinţilor şi amicilor care doreau să-l audă vorbind, căci el, de sine, nu prea avea această ambiţie. Pe urmă, fiind sfătuit să se amestice în răutăţile (afacerile) publice şi familiare — căci răutăţi numesc eu afacerile materiale — el s’a hotărât să se consfinţească lui Dumnezeu, după cum făgăduise când era să se înece din cauza furtunii pe mare, adecă să se depărteze cu totul de lume, să trăiască numai cu Cel prea curat, cercetând mereu sfintele Scripturi, din care să scoată lumina adevărului, aceasta de altfel a şi făcut toată viaţa, trăind ca monah iar nu ca mirean şi preferând sărăcia în loc de bogăţie.

Adeseori i s’a'ntâmplat şi să vadă pe Hristos aevea în vis sau în „vedenii de noapte”, după cum spune Scriptura (Iov, 33, 15); şi aceasta nu era decât un fel de răsplată pentru curăţia vieţii lui. Căci scris este : „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Mat. V, 8). Aici Domnul vorbeşte de cei curaţi în felul lui Grigorie, adecă de cei care au părăsit oraşele, forurile, teatrele, semeţia sofiştilor, mândria marilor demnitari, părtinirea judecătorilor, certurile împricinaţilor, minciunile oratorilor, şireteniile hoţilor, lăcomia negustorilor, jurămintele falşe ale cârciumarilor, fala celor bogaţi, invidia celor săraci, îmbuibarea, beţia, gloria, care uşor se veştejeşte, casele pictate şi împodobite cu mosaicuri scumpe şi înflorite cu sculpturi, veşmintele cele luxoase, bijuteriile de aur şi de argint, într’un cuvânt toate acele lucruri, care tulbură curăţia inimii şi opresc să pătrundă în inimi lumina cea preacurată. Iar Grigorie s’a lepădat de toate aceste încă din floarea tinereţii.

Deoarece tatăl său i-a propus să-l facă preot şi l-a hirotonit cu sila — sau, în orice caz, cedând cu multă greutate — ce credeţi c’a făcut Grigorie al nostru? S’a îndepărtat, treptat, treptat de slujba de păstor, ca să scape de grijile care îndreaptă mintea mai mult spre cele pământeşti şi s’a dus în Pont, unde alături de renumitul Vasile trăia viaţă de ascet. Căci, după ce studiaseră împreună şi s’au despărţit pentru puţin timp, iarăşi au alergat unul spre celalalt, împinşi atât de potrivirea firilor lor, cât şi de făgăduinţile ce-şi făcuseră reciproc. Încât cu dânşii s’au a-deverit întocmai cuvintele Scripturii : „Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele meu, acolo sunt şi eu în mijlocul lor” (Mat. XVIII, 20).

Deci petrecând în Pont împreună şi sprijinindu-se unul pe altul pentru a înainta pe calea virtuţii, între altele, au alcătuit şi orândueli ascetice, pentru monahii, care s’au lepădat de lume şi iubiau mai mult apropierea de Dumnezeu; aceste legi sunt mai blânde ca legile lui Licurg, mai aspre decât legile lui Solon şi mai drepte decât legile lui Minos. Ba încă — pentru a pomeni şi altceva mai măreţ despre aceşti bărbaţi — ei s’au silit să imiteze în totul pe Moisi s’au isolat pe munţi, acoperiţi de nouri, pentru a fi – cât mai departe de sgomotul lumii şi acolo au alcătuit aceste legi. Dar, întrucât tatăl său era apăsat de bătrâneţe şi pe deasupra şi doborât de jale din causa pierderii fiului său Chesarie, îndemna mereu pe Grigorie, prin scrisori disperate, să se’ntoarcă acasă, căci nu mai poate s’o ducă înainte singur; atunci Grigorie, cât de voe, cât de nevoe, s’a întors acasă, socotind că este grozav lucru să nu dea ascultare tatălui său, care era totodată şi episcopul său. Ce-i dreptul, dragostea de linişte îl îndemnă să rămână în Pont, dar pe de altă parte datoria de fiu îl împingea să alerge şi să fie de ajutor părintelui său.

Întrucât Chesarie — fratele lui Grigorie — deţinuse o funcţiune foarte importantă, anume, îngrijitor al tesaurelor şi administrator al bunurilor publice şi murise, fără moştenitor, în timpul funcţiunii, după lege moştenirea lui revenea tatălui său; dar odată cu moştenirea trebuia să ia asupră-şi şi toate socotelile celui dispărut şi atunci Grigorie s’a văzut nevoit să se încurce în mari buclucuri cu mulţi din cei ce, întocmai ca nişte câni, care aleargă după vânat, căutau să pună mâna, pe nedrept, pe averea rămasă pe urma celui răposat. Căci tatăl său, doborât de bătrâneţă şi boală — împlinise doar vârsta de 90 de ani —- nu mai era în stare să suporte îmbulzelile de pe la tribunale. În chip firesc grijile acestei afaceri au căzut asupra lui, pe lângă sarcina îngrijirii de părinţi şi alte greutăţi. Dar nu s’a dat în lături, gândindu-se la răsplata care aşteaptă pc cei care-şi îndeplinesc cu sfinţenie datoriile cătră părinţi.

Tot pe atunci s’a mai ivit şi altă greutate din cauza ereziei aeriene, care tulbură biserica din spirit de răutate. Mai mulţi episcopi ortodocşi au fost surghiuniţi din cetăţile lor şi batjocoriţi cu tot felul de insulte şi maltratări; preoţi şi cete întregi de ortodocşi erau schingiuiţi în public, ca să renunţe la casele lor de rugăciune şi la aceiaşi protecţie a legilor, ca şi ereticii, deoarece erezia se răspândise aproape în toată lumea, datorită sprijinului dat de puterea împăraţilor necredincioşi. Aceştia dăduseră mână liberă păstorilor celor răi, care sub pielea de oae erau lupi răpitori, să isgonească pe episcopii ortodoxei, păstori vrednici ai celui dintăi păstor, Hristos. Din cauza aceasta mulţi episcopi, unii împinşi de frică, alţii momiţi cu linguşiri, unii cumpăraţi cu bani iar alţii înşelaţi din cauza credulităţii şi simplităţii, s-au lăsat prinşi de nada din undiţa ereziei, fie legându-se prin iscălituri, fie slujind şi împărtăşindu-se cu episcopii ereteci.

Printre aceştia a fost şi tatăl fericitului Grigorie, care a căzut în cursă din cauză că mintea-i erâ slăbită de bătrâneţă. Dar monahii din acea provincie, neputând suporta această trecere în tabăra ereticilor, s’au rupt dela împărtăşirea cu episcopul lor, ba încă au atras de partea lor şi o mare parte din popor, care a trecut făţiş şi de bună credinţă de partea monahilor.

Ce credeţi c-a făcut atunci Grigorie. slujitorul lui Dumnezeu? Mai întăi s’a silit să împace pe Dumnezeu prin rugăciuni şi privigheri, care se prelungeau nopţi întregi, pentrucă să trimită de sus isbâvire de această nenorocire şi să îmbine la loc desbinarea ce se făcuse în biserică. Lui însuşi şi-a impus câtva timp tăcere, pentru ca să arate cât de îndurerată-i erâ inima. Apoi a început a îndemna stăruitor pe tatăl său să ceară ertare pentru vina sa şi să mărturisască sincer şi neted adevărul, ca doar ar reduce la credinţa adevărată şi la împăciuire pe cei ce, din vina sa, se răsleţiseră de turmă. Procedând astfel a redat bisericii vechea ei podoabă, unitatea, arătându-se şi plin de respect faţă de tatăl său şi plin de dragoste faţă de turma iubitoare de Dumnezeu. Intr’un cuvânt, des-fătează comunitatea cu predicile sale despre pace, lipeşte la loc cele două partide desbinate şi grăbind astfel vindecarea, face ca boala să fie curând uitată. Se spune că Tebanul Crates era foarte meşter de împăcat familiile certate, curmând certurile cu vorbe paşnice; Grigorie însă l-a întrecut cu mult, căci n’a împăcat numai simple certuri private, ci a readus pacea întregii sale patrii şi ce este şi mai mult, n’a împăcat oameni desbinaţi pe chestiuni băneşti sau din cauza unor ocări — căci în astfel de certuri adeseori aduce pacea un simplu îndemn — ci a readus pacea intre oameni desbinaţi pe chestiuni de credinţă, unde aprinderea certei este la înălţimea lucrului despre care s’a iscat cearta şi unde o cuvântare cât de înţeleaptă, abia dacă contribue în măsură mică la potolirea certei.

Mai apoi, când răutatea şi nesocotirea lui Dumnezeu şi a legilor lui, întocmai ca o boală rea a pus stăpânire pe sufletele creştinilor, Dumnezeu a ridicat un împărat urâtor de Hristos, adecă pe tiranul Iulian, care s’a ambiţionat să dărâme credinţa şi virtutea strămoşului său Constantin cel Mare ; în acest scop a răpit creştinilor toate drepturile, fără să dea un edict public pentru prigonirea creştinilor, ci în chip tacit, poruncind ca creştinii să nu se folosească de ştiinţa şi cultura profană. Dar bunul Dumnezeu, dupăce a îngăduit ca acest păcătos să se semeţască multă vreme, când a văzut că răutatea lui este absolut incorijibilâ, i-a dat pedeapsa meritată pentru răutatea lui, punând capăt vieţii lui crude şi pline de sălbătăcie, tocmai în ţinuturile depărtate ale barbarilor. Îndată Sf. Grigorie a ţintuit la stâlpul infamiei răutatea şi nelegiuirea lui Iulian şi a făcut de râs în faţa creştinilor cumpătaţi destrăbălările sibaritice ale păgânilor, dând de gol înaintea tuturor urâciunea miturilor vechi păgâneşti şi marea rătăcire a ppliteiştilor. Dar de ce-aş mai continua să micşurez oarecum marile merite ale a-cestui bărbat în această cuvântare scurtă, abătându-mă de la planul cuvântării mele, când oricine poate să admire bogăţia descrierilor, armonia planului, şi talentul lui oratoric, citind cuvântările lui împotriva lui Iulian?

Mai degrabă să vedem, cum a eludat acest fericit bărbat acea lege straşnică a tiranului, după care nu erâ îngăduit creştinilor să se adape la isvorul ştiinţii profane? Iată cum: A’nceput să alcătuiască el însuşi versuri epice sau iambice şi elegiace, trimetrice sau şi alte forme şi măsuri de versuri, obişnuite în tragedie sau în comedie, cultivând toate stilurile, în cât mai că n’a rămas nici o formă literară, care să nu se găsască în cărţile sale. Negreşit, el a folosit toate aceste forme literare în scopuri pioase, fie lăudând virtuţile şi curăţia trupească şi sufletească, fie alcătuind tratate teologice şi rugăciuni scrise în versuri; apoi s’a ferit cu totul de obscenităţile şi frivolităţile care se găsesc în miturile şi povestirea minunilor zeilor păgâni, după cum se şi cădea; dar a isbutit să dea totuşi creştinilor învăţături pline de înţelepciune, încât nu şi-a atins de loc scopul legea nebunească a împăratului necredincios, care privea cu ochi răi cultivarea creştinilor, ci tocmai dinpotrivă, legiuitorul a fost biruit şi pedepsit, pentrucă, după cum se ştie, invidia loveşte puţin sau nici de loc pe cei pismuiţi, dar pismaşilor le aduce adeseori foarte mari pagube, încă de pe când Grigorie petrecea la Atena şi a’ntâlnit pe Iulian, pe atunci deabia un tânăr, care nu se urcase încă pe tron, ci asculta prelegerile unor profesori, a prezis prietenilor săi că acest copilandru va fi mai târziu pervers şi necredincios, lipsit de pietate şi tare înclinat spre rău; iar când afirma aceasta se baza pe înfăţişarea ursuză şi râsul obraznic, pe privirea de fiară şi pe mersul ţanţoş a lui Iulian, precum şi pe isbucnirile lui cele nesocotite şi pe discuţiile lui total lipsite de pietate — deşi erau ascunse sub masca de simple exerciţii — şi mai ales pe faptul că iubea pe cei răi şi dispreţuia pe cei ce lăudau virtutea şi urmau pe căile ei.

Observând aceste apucături, a prezis tuturor că Iulian va isbucni într’o bună zi şi-şi va da pe faţă răutatea sa. Şi nu trebue să ne mire aceasta, pentrucă firile curate au o putere minunată de a ghici viitorul şi datorită iscusinţii şi talentului lor prevăd cele ce vor urma, chiar dacă semnele premergătoare sunt învăluite în întuneric. De altfel, şi răutatea acestui împărat nelegiuit a fost descoperită la timp şi n’a isbutit să facă altceva de cât să-şi adăvărască pedeapsă.

Nu după multă vreme, pe când cârduri de eretici năvăleau în Cesarea, Mitropolia find păstorită încă de piosul Eusebiu, care trăia în duşmănie cu marele Vasile, pe atunci preot şi retras pentru a duce viaţă ascetică în Pont, Grigorie, temându-se de acest atac al ereticilor şi bănuind că Eusebiu nu va fi în stare să respingă atacul — căci de şi ducea o viaţă foarte pioasă, erâ cam slab în ale teologiei — a scris lui Vasile care strălucea ca un luceafăr, să treacă cu vederea vrăjmăşia şi cunoscând marea primejdie ce ameninţa sufletele credincioşilor, să ia asupra sa cât mai curând grija bisericii metropolitane, făgăduindu-i totodată că va veni şi el la Cesarea, ca să-i fie de ajutor în acea luptă. Spunând acestea, el convinse pe cel mai viteaz general să înceapă răsboiul. Apoi se duse chiar el însuşi şi se alătură la luptă cu Vasile, pătrunseră amândoi în fortăreaţa ereticilor, doborâră dogmele ereticilor şi înălţară un trofeu de biruinţă, după ce au pus pe fugă pe vrăjmaşi, care au avut prilejul să se convingă de neputinţa lor. Iată cum lucrează prin servii săi Dumnezeu, care atunci când vede că se înmulţeşte şi sporeşte nelegiuirea oamenilor, se îndură de făptura sa cea mai vrednică de cinste, ridicând bărbaţi desăvârşiţi ca să-i vină în ajutor şi să conducă pe cei ameninţaţi de primejdie, pentruca nu cumva lipsa sprijinului să ducă la pieire neamul omenesc. Aşa a făcut şi în această împrejurare, ridicând pe aceşti doi bărbaţi şi punându-i în mijloc, întocmai cum se pune chiagul în lapte; în chipul acesta a readus şi dragostea şi armonia între cei ce se se duşmăneau foarte mult (ortodocşi şi eretici) din cauza răutăţii şi a lipsii de piositate.

N’a trecut multă vreme până când amintitul Mitropolit s’a mutat în viaţa cealaltă, mai bună. Şi atunci Grigorie şi-a dat multă sîrguinţă să se adreseze în scris şi tuturor cetăţenilor la un loc şi la unii din ei în parte, îndemnându-i în numele său, cât şi al tatălui său, să ridice pe Vasile pe tronul arhiepiscopal. Dar ceea ce-i mai minunat, e că n’a făcut aceasta pentru a-şi servi un prieten, ci numai în vederea interesului general, pentrucă ştia şi încă foarte bine pe cel ce merita să primească harul Sfântului Duh. De aceia nici nu s’a lăsat până ce n’a dus la bun sfârşit ceea ce-şi propusese. Şi aşa Vasile a ajuns la cârma bisericii din Cesareea. Însă tocmai atunci din cauza unor oameni stăpâniţi de pismă şi de ambiţie, eparhia Capadocia, care până atunci forma un întreg, s’a despărţit în două, prin despărţirea cetăţii Tiana de Cesarea şi începând ceartă pe această chestiune, cetăţile mai mici s’au desbinat pe motiv care şi cui să aparţină. De aici a urmat o mare ceartă, dar sub pretext că lupta se duce în interesul credinţii şi al unei bune păstoriri, ea era dusă din cauza lăcomiei şi a dorinţii de stăpânire şi se încerca doar a ascunde lucruri ruşinoase sub masca intereselor credinţii.

Văzând deci marele Vasile că în chip neobişnuit a fost jefuit de unele oraşe din eparhia sa, şi-a propus să înfiinţeze o episcopie la Sasima, pentruca să câştige o parte din ce i se răpise şi să dreagă astfel paguba ce i se făcuse în altă parte, şi în acelaşi timp să îndesască episcopii în acea regiune, pentruca bisericile să fie mai bine păstorite. Nimeni nu i s’a părut lui Vasile mai destoinic şi mai în stare de a păstori episcopia nou înfiinţată decât Grigorie. Deci, după ce s’a sfătuit bine în această privinţă cu tatăl fericitului Grigorie, l-a luat pe nepregătite şi l’a hirotonit mai mult cu sila şi astfel s’a terminat şi cu acesta chestiune.

Grigorie însă, după cum am amintit de mai multe ori, umblând mai mult după linişte şi dorind să fie scutit de grija lucrurilor pământeşti, era trist şi supărat, pentrucă era împedecat a se ocupa de el însuşi şi de desăvârşirea lui morală. Pe deasupra, ţinutul Sasimei era foarte nepotrivit pentru dânsul, pentrucă era un oraş sgomotos şi adeseori tulburat, întrucât era situat pe şoseaua împărătească şi strategică; apoi era staţie de poştă, cu grajduri pentru cai de schimb, care să fie puşi la dispoziţia călătorilor, ceea ce producea multă neplăcere oamenilor care doreau să se bucure de mare linişte, iar în schimb nu oferea nici un avantaj şi nici o plăcere cât de mică. Văzând aceasta el s’a refugiat la un ospiciu de bolnavi, unde alina durerile bolnavilor prin îngrijirile şi cuvântările sale părinteşti şi unde-i rămânea destul timp şi pentru meditaţiile şi exerciţiile sale ascetice. Se spune că n’a oficiat nici o leturghie, nici hirotonie şi nici vr’o altă slujbă arhierească la Sasima, ci îndată ce a primit hirotonia s’a şi hotărât să se retragă.

Tatăl său îl îndemnase mult ca să primească episcopatul Sasimei. Dar văzând că nu-şi poate atinge scopul, a stăruit ca Grigorie să ia asupra-şi pentru a doua oară conducerea bisericii din Nazianz, în numele tatălui său. Şi nu numai că l-a îndemnat, dar l-a şi implorat chiar, din cauză că el era tare slăbit de bătrâneţă. Atunci Grigorie, deşi dorea mult să-şi continue viaţa lipsită de griji, dându-şi sama că este de neapărată trebuinţă să se supună tatălui său, a zis : Tată, deşi ceea ce-mi porunceşti nu-mi este tocmai plăcut, din dragoste faţă de tine nu voi refuza. Primesc să port grijă de biserica din Nazianz. Dar aş vrea să ştie cucernicia şi cuvioşia ta că nimic nu mă va putea face să continui aceasta şi după mutarea ta din această viaţă. Atunci tatăl său i-a zis cu blândeţă: Fiul meu, fii măcar cât voi trăi eu, toiagul pe care să-mi sprijin bătrâneţa, sprijinindu-te şi tu pe rugăciunile mele părinteşti. După ce voi înceta din viaţă, n’ai decât să-ţi aranjezi interesele cum îţi va plăcea.

Auzind acest răspuns, Grigorie a rămas şi s’a îngrijit foarte bine de bătrâneţa tatălui său, care se apropia de-al sutălea an al vieţii, şi a mamei sale, căreea-i lipsea puţin până la această vârstă, amândoi având nevoe de mare îngrijire şi de multă linişte, mai ales după ce perduseră pe fiul lor Chesarie şi pe sora lui Gorgonia — femeie foarte evlavioasă — amândoi mutaţi de timpuriu în viaţa cea veşnică, cu care prilej Grigorie îi onorase cu frumoase cuvântări funebre. Şi acum rămăsese el singur mângâere bătrâneţilor, doctoria alinătoare a durerilor şi —- dacă se poate numi aşa — unicul moştenitor prea bun al părinţilor săi pioşi care se înalţă mai presus de gloria străbunilor săi, perpetuându-le memoria şi făcându-i cunoscuţi în toată lumea. Căci care din strămoşii săi a fost mai pios şi a administrat mai bine şi cu mai multă dragoste de Dumnezeu casa? Pe când el, întocmai ca un econom bun, a împărţit tuturor cele ce li se cuvenea atât rudelor şi prietenilor, cât şi slugilor şi străinilor. Cât despre afacerile bisericii, le-a administrat aşa fel, încât păstoria lui să poată servi de model tuturor păstorilor. Cu multă dreptate a grăit sfântul apostol Pavel : „Dacă cineva nu ştie să administreze bine casa sa, cum va putea să administreze biserica lui Dumnezeu?” (I Tim. III, 5) Cu alte cuvinte, cel ce va putea conduce bine, cu înţelepciune, o singură persoană, acela va putea conduce şi o familie întreagă, iar cel ce va administra bine o casă, va administra bine şi biserica şi cel ce va administra o biserică, va putea administra bine şi un oraş (o eparhie). Doar casa şi familia nu-i decât un oraş mai mic, iar oraşul sau eparhia nu-i decât o familie mai întinsă. De aceiaşi ştiinţă ai nevoe şi pentru a guverna pe mulţi şi pe puţini sau chiar pe unul singur. Diferenţa nu-i decât de numărul persoanelor.

Iar când tatăl său Grigorie — căci tot Grigorie îl chema şi pe dânsul — s’a mutat din viaţa aceasta, l-a cinstit cu o frumoasă cuvântare funebră — pe pioasa sa mamă Nona a avut prilejul s’o laude încă în viaţă — şi a făcut aceasta ca o datorie pioasă, cum se cuvine unui om care-şi iubeşte părinţii şi pe Hristos, purtând grijă de mama sa în timpul văduviei şi adâncei bătrâneţi, când avea nevoe de mai multă linişte şi mai bună îngrijire. După ce şi mama sa a’ncetat din viaţă, a părăsit biserica din Nazianz şi s’a dus în Seleucia, a petrecut mai multă vreme în mănăstirea de călugăriţi a sfintei Tecla, lăsând timp ca să fie ocupat de cineva scaunul episcopiei din Nazianz.

Dar când s’a întors, a găsit lucrurile în aceiaşi stare, căci încă nu se alesese episcop şi cu toate că poporul îl ruga cu lacrimi în ochi, el nu s’a lăsat înduplecat la cererea lor, ci a rămas neclintit, întocmai ca stejarul, care nu se clăteşte de furia vânturilor.

Voi aminti acum un lucru important, pe care-l scăpasem din vedere, deoarece va fi şi spre lauda lui Grigorie şi de folos pentru voi. Se ştie doar că povestirea faptelor bune produce emulaţie, iar emulaţiea duce la practicarea virtuţii, iar practicarea virtuţii apropie pe oameni de Dumnezeu.

Văzând marele Vasile că fraţii leproşi, foarte vrednici de milă şi de compătimire, nu sunt miluiţi cum trebue, ci sunt priviţi de cei mai mulţi creştini ca o calamitate —- aceasta din cauza ignoranţii şi a lipsei de omenie — meditând adânc la slăbiciunile firii omeneşti, şi-a croit un plan plin de evlavie şi potrivit cu marea sa iubire de oameni, şi anume: a construit nişte case mari şi le-a înzestrat cu venituri anuale, pe care le aduna de la negustorii bogaţi, pe care-i determinase prin cuvântări să fie darnici. Apoi a adunat în aceste case pe toţi cei bolnavi, numind această instituţie azil de săraci. La înfiinţarea acestui azil Vasile a avut de tovarăş şi ajutor şi pe Grigorie al nostru, după cum se vede din cuvântarea acestuia despre dragostea către săraci. Din ea se poate vedea cât de mult s’a sîrguit el împreună cu Vasile, demonstrând că ajutorarea săracilor este cea mai mare poruncă şi fapta cea mai vrednică de măreţia şi dragostea de oameni a lui Dumnezeu. Dar, despre aceasta nu amintesc decât în treacăt, numai ca să nu se pară că am trecut cu vederea o faptă aşa de frumoasă.

În vreme ce erezia Arienilor tulbura de multă vreme biserica şi sprijinindu-se pe ajutorul împărătesc dărâma cetăţile lui Dumnezeu (bisericile ortodoxe), momind la necredinţă pe cei simpli şi neştiutori, prin învăţătura lor că Dumnezeu Tatăl este mare, dar fiul este mai mic de cât El, iar Duhul Sfânt este o simplă creatură, s’a iscat, întocmai ca la hidră un nou cap, anume rătăcirea Pnevmatomahilor, care reveniseră la dreapta credinţă în privinţa Fiului, susţinând că Cuvântul este deopotrivă cu Tatăl, dar huliau cu privire la Duhul Sfânt şi încă în două chipuri : unii învăţau făţiş că este numai creatură iar alţii susţineau că Duhul Sfânt nu-i nici Dumnezeu, dar nici creatură, ci o fiinţă aparte. Pe aceştia Grigorie i-a numit Semiarieni, dându-le numele corespunzător rătăcirii lor, întrucât cinstesc pe Fiul, dar necinstesc sau dispreţuesc pe Duhul Sfânt.

În vreme ce disputa cu Pnevmatomahii se răspândise în tot imperiul, dar era mai aprinsă în Bizanţ, Dumnezeu, îndurându-se de cei cari erau ameninţaţi cu pieirea din cauza acestei rătăciri, a îmboldit spiritul lui Grigorie Teologul, zicându-i ca şi lui Moisi: ”Văzând, am văzut apăsarea poporului meu, care este în Egipt — Egipt în limba ebraică însamnă întunerec, iar în cazul de faţă însamnă negura care învăluia acea erezie — şi am auzit gemetele lor şi m’am coborât la ei ca să-i liberez. Şi acum, haide, iată te trimet în Egipt!” (Exod III, 7).

Mişcat de acest îndemn şi plin de Duhul Sfânt, Grigorie a fost trimis de Dumnezeu în Bizanţ, pentru ca să lupte şi să apere Dumnezeirea Duhului Sfânt. Iar el, îndată ce şi Vasile, marele luceafăr, l-a îndemnat la fel, s’a pregătit pentru această luptă duhovnicească, aliindu-se cu mulţi alţi episcopi şi credincioşi fruntaşi din capitala imperiului, să-i dea ajutor, s’a dus în capitală, ca să fie apărătorul contraatacurilor eretice ; deşi era cu totul lipsit de bunuri materiale, de orice lux sau bogăţie, era în schimb plin de Duh sfânt. A fost primit şi de rudele de sânge şi mai ales de rudele după dreapta credinţă şi a găsit în fine în capitală o biserică, care rămăsese „ca un stâlp pe vârful unui munte şi ca un steag pe vârful unei coline” (Isaia XXX, 17), cum ar spune profetul, adecă avea puţini credincioşi şi nu era băgată de samă, deoarece credincioşii ei fuseseră forţaţi să treacă la rătăcire, odată ce toate bisericile fuseseră răpite şi ocupate cu forţa de eretici. Ortodocşilor nu le mai rămăsese decât singura Sfânta Anastasia, pe care probabil ereticii o despreţuiau din cauză că era foarte mică, după cum afirmă cei bătrâni, care au cunoscut-o.

Grigorie însă, îndată, ca şi altădată David, se pregăteşte de luptă şi cu dovezi puternice loveşte, întocmai ca şi cu pietre aruncate din praştie, învăţăturile rătăcite, pe când pe ortodocşi îi întăreşte în credinţă şi sporeşte numărul lor zilnic, aducând prisonieri lui Dumnezeu pe cei care apucaseră a se răsvrăti împotriva adevărului. Şi n’a trecut multă vreme, până când numărul credincioşilor a sporit aşa de mult, încât situaţia nu se mai potrivea de loc cu cea de mai înainte, împlinindu-se cuvintele scripturii: „Casa lui David mergea înainte şi sporea, pe când casa lui Saul mergea slăbind” (II Regi, III, 1). În ceata celor mântuiţi se puteau distinge diferite clase: unii erau deja prinşi în mrejă, alţii erau gata să fie prinşi, iar alţii ajunşi la desăvârşire erau deja vânători şi profesori ai altora.

În împrejurări ca acestea, cine altul ar fi putut suporta şi furia Arienilor şi pisma colegilor? Căci chiar mulţi din cei ce ar fi trebuit să-l ajute şi să lupte alături de acest atlet al ortodoxiei, aprinşi de pismă, erau supăraţi de succesele lui, care făceau să “progreseze ortodoxia ; neputând sau nevoind să-l întreacă se sileau măcar să întunece meritele lui prin răutatea lor.

Încă nu se potolise această pacoste, când apare sirianul Apolinarie, dând la iveală o nouă erezie. Necrezând că Hristos s’a întrupat cu adevărat, el învăţa că la întrupare Hristos a primit numai trup şi suflet neraţional, despărţind de firea sa omenească sufletul raţional1).

1) Apolinarie, după teoria trihotomică, admitea că omul este alcătuit din 3 părţi : sarcs = trup, psihi = suflet neraţional, simţire, vitalitate şi pnevma = suflet raţional, inteligenţă. La întrupare, învăţa el, Hristos, a primit doar sarcs şi psihi, iar nu şi pnevma, suflet raţional, întrucât tocmai aceasta era el în virtutea divinităţii sale. Deci n’a fost şi Dumnezeu deplin şi om deplin cum învaţă biserica.

Stăpânind foarte bine cultura grecească, a isbutit să fure pe mulţi prin cuvântările sale meşteşugite, încât curând s’au răspândit pe toată suprafaţa pământului propoveduitori ai acestei rătăciri, care trăgeau la pieire pe cei neînvăţaţi, cum prinzi peştii cu undiţa. Şi atunci Grigorie s’a angajat într’o luptă grea, combătând, mustrând şi îndemnând, ca pe unii să-i păstreze în credinţa cea adevărată iar pe cei căzuţi să-i aducă înapoi la ortodoxie.

Însă, după cum se’ntâmplă ades în astfel de dispute, mărturisirea unei întrupări depline, a fost înţeleasă de cei nepricepuţi ca o despărţire a lui Hristos în doi fii. Discipolii lui Apolinarie insistau mereu pe lângă popor şi învinuiau pe Grigorie că a dus lumea la această rătăcire şi de la o vreme calomnia a prins, pentrucă şi picătura care cade mereu de la o vreme găureşte piatra. Şi întrucât astfel de subtilităţi erau mai presus de priceperea poporului de rând, care nu poate pricepe adâncul înţeles al dogmei întrupării, lupii au început să găsească crezare la popor, pe când păstorul care propoveduia adevărul, a’nceput să fie bănuit. Atunci au sărit şi ciracii lui Arie, care erau aţîţaţi de o veche ură împotriva acestui bărbat pios, întocmai ca nişte mistreţi şi folosindu-se de tulburarea şi de calomnia îndreptată asupra lui de partizanii lui Apolinarie, au aţîţat poporul cu discursuri mincinoase, până l-au sburătuit cu pietre, cum făcuse altădată Ebreii cu Ştefan. Numai că loviturile lor au rămas în zădar, deoarece Dumnezeu proteja pe cel ce lupta pentru El.

Atunci au pus mâna pe Grigorie şi l-au înfăţişat înaintea tribunalului consular, ca pe un pricinuitor de tulburare şi scandal. Vai, câtă nesimţire! Ce mare putere a minciunii, dacă a fost tras la răspundere sub astfel de motive tocmai Grigorie, cel mai blând medic al furiei şi tulburărilor desfăşurate de alţii, arbitrul păcii, cel mai de samă discipol al lui Hristos cel blând şi umilit, care ne-a impus şi nouă legea ertă-rii şi a bunătăţii!

Dar, în schimb, şi el, deşi suferea atâtea neplăceri, iată cum cugetă şi cum se rostea: Pentru numele tău Hristoase „chiar de mă voi duce în umbra morţii, nu mă voi teme de rele, pentru că tu cu mine eşti” (Ps. XXII, 4). A isbutit să fie eliberat de judecător fără a fi biciuit sau torturat — martir încununat, fără să fi fost schingiuit şi fără vânătăi de bici — doar că era gata să sufere cu răbdare, ceea ce Hristos nu i-a îngăduit a suferi.

Datorită luptelor sale strălucite, faima lui s’a răspândit pretutindeni; erâ vrednic de imitat atât pentru curajul, cu care mărturisia adevărul, cât şi pentru râvna şi multele lui osteneli; într’un cuvânt ajunsese renumit în toate bisericile ; de aceea şi Petru, episcopul marei cetăţi Alexandria, urmaşul la păstorie al renumitului Atanasie, a trimis o scrisoare marelui Grigorie, întărindu-l ca episcop al Constantinopolului. De altfel, era şi bine şi drept ca el să fie episcop aici, deoarece se ridicase la această demnitate prin muncă, adecă dobândise tronul episcopal, nu prin favoarea oamenilor, ci ca răsplată dreaptă pentru multele sudori vărsate.

Dar bag de samă că-mi năvăleşte în minte mulţimea isprăvilor lui şi incepe a tulbura ordinea cuvântării, întocmai cum în vârtejul valurilor, cele din urmă acopăr cu totul pe cele dintăi. Şi totuşi, odată ce-am început a vorbi, voi merge până la capăt, luând ca sprijin al slăbiciunii mele pe Dumnezeul lui Grigorie, contând şi pe bunăvoinţa şi răbdarea voastră.

Era în capitală un oarecare Maxim, de neam egiptean, cu apucături barbare, un fel de nou Iane (II Tim. III, 8), care lupta împotriva lui Grigorie, ca şi acela împotriva lui Moisi. Fiind filosof cinic, se fălea cu bastonul, cu pletele şi cu mantaua, căci la atât se reducea filosofia lui. Altfel, în ceea ce priveşte îmbuibarea, lăcomia şi neruşinarea, era mai mult câne, decât cinic şi cu totul altfel decât discipulii lui Antistene. întocmai ca Nabal, despre care citim în sfânta Scriptură, el a venit la acest păstor sfânt (Grigorie) şi după ce a fost catehizat de el şi s’a lepădat de păgânătate, s’a învrednicit a fi primit în sânul bisericii, prin renaşterea sfântului botez. Prefăcându-se evlavios, a ajuns cu timpul să stea în aceiaşi casă şi la aceiaşi masă cu episcopul, şi socotit că ar fi ceva pe lângă el, servitor credincios, lăudător al cuvântărilor lui, un binevoitor nu de rând al creştinilor.

Cu trecerea timpului, căpătând mai multă experienţă, a fost socotit vrednic de a fi primit în cler şi de aceea a şi fost înscris în catalogul clericilor (hirotonit, probabil preot). Dar Maxim, călcând pe urmele lui Iuda, şi-a pus în minte să trădeze pe învăţătorul său şi să lupte împotriva lui, folosindu-se şi de ajutorul unui preot, care nu numai că nu fusese pedepsit vr’odată, dar chiar erâ socotit printre amicii lui Grigorie. Acesta şi cu Maxim au făurit un plan şi anume ca Maxim să fie înălţat la rangul de episcop al Bizanţului. Pentru aceasta trebuia însă aur. Ascultaţi acum de unde l-au luat. Un preot din insula Tasos venise la Bizanţ cu bani, ca să cumpere plăci de marmură de Preconez. Atrăgându-l de partea lor, cu făgădueli minciunoase — căci orbul uşor se încrede şi poate fi înşelat — pun mâna pe bani, cel mai bun instrument al crimelor, şi trimeţând banii la Alexandria, isbutesc să convingă pe Petru să trimită bărbaţi împuterniciţi, care să hirotonisească pe Maxim.

Toate acestea s’au făcut aproape mai repede decât s’au spus. Au sosit şi din Egipt persoanele care să dea episcopatul lui Maxim. Şi doar acesta era acelaşi Petru, care mai înainte întronase pe Grigorie, iar acum hirotonea pe Maxim, fără să se sinchisască de loc măcar de scrisorile pe care le scrisese mai înainte lui Grigorie, dacă nu de virtutea şi de marele lui renume.

Când au sosit trimişii lui Petru, au intrat dis de dimineaţă în biserică, fără să fi fost anunţat episcopul, preoţii sau ceilalţi clerici, vr’un magistrat sau măcar poporul credincios şi îndată şi încep slujba hirotoniei, îndată ce s’a răspândit vestea aceasta în public, au venit la biserică în grabă preoţi, clerici, mulţi credincioşi, ba chiar şi o ceată de eretici. Dar toţi până la unul, şi amici şi vrăjmaşi s’au aprins de mânie, fiind adânc jigniţi de atâta desordine şi perversitate. Pentrucă nedreptatea făcută prin surprindere aţîţa adeseori la răzbunare chiar pe vrăjmaşii celui ce-o sufere. Văzând că planul lor era ameninţat să se zădărnicească — pentrucă obrăsnicia le înstrăinase simpatia poporului — ce-au făcut? Eşind din biserică s’au adunat în casa unui oarecare muzicant şi acolo hirotoniră pe Maxim, având ca asistenţi şi marturi ai acestei crime doar câţiva oameni din popor, care fuseseră alungaţi din biserică pentru neoiândueli. Căci numai oamenii de teapa acestora se bucură de schimbările neaşteptate, nu pot suporta stabilitatea lucrurilor şi doresc mereu lucruri noi. În vremea aceasta oraşul fierbea de mânie şi cine-ar putea spune cât a fost ocărât Maxim? Ba unii imputau chiar şi lui Grigorie bunăvoinţa şi prietenia pe care-o arătase lui Maxim. Deci nu-i rămânea altceva de făcut, de cât să-şi dea osteneala să se apere. Pentru a’mblânzi supărarea poporului cu doctoria cuvântării, Grigorie grăi astfel:

Să nu mă ţineţi de rău, fraţilor, pe mine părintele vostru. Eu nu-s de loc vinovat că m’am arătat binevoitor faţă de Maxim, deoarece nu cunoşteam de mai înainte răutatea lui, căci încă nu mi s’a întâmplat niciodată ca cel ce s’a bucurat de bunăvoinţa mea să-mi răsplătească întinzându-mi curse. Nu mi se poate aduce învinuire nici pentrucă n’am prevăzut răul, căci aceasta o poate face numai singur Dumnezeu. Apoi însăşi legea ne obligă să deschidem inima tuturor şi să primim cu dragoste părintească pe cei ce cred. Însuşi Hristos a zis : „Pe cel ce vine la mine nu-l voi da afară” (Ioan VI, 37). Pentru mine n’a fost puţin lucru să conving pe Maxim să primească botezul şi în locul lui Hercule să adore Sfânta Treime. Apoi am socotit mare lucru să atrag în biserică pe un om, care se străduia pe calea virtuţii, măcar că în cele din urmă s’a dovedit că toată viaţa a fost un ipocrit. Dar nouă nu ni-i dat să pricepem de mai înainte aceasta. Noi nu putem pătrunde cugetele ascunse ale oamenilor şi nici nu putem şti viitorul, afară de cazul când Dumnezeu ne învredniceşte anume de acest dar. Noi nu putem vedea decât faţa, pe când Dumnezeu vede până’n adâncul inimii, după cum este scris.

Această cuvântare a avut darul de a potoli mulţimea şi a făcut să sporească mult bunăvoinţa ei faţă de el, ca episcop.

Iar când împăratul Teodosie, care-şi trage originea din Spania, a venit cu armata în Macedonia, răsboindu-se cu nişte barbari din occident. Maxim, luând cu sine o ceată de episcopi egipteni dintre cei ce-l hirotonise arhiereu, a venit la Tesalonic şi s’a prezentat înaintea împăratului, cerând de la el tronul de episcop al Capitalei. Căci după ce a văzut că nu se poate sprijini pe orânduelile bisericeşti, se gândea să câştige episcopatul prin edict împărătesc, urmărind să fie nu păstor, ci tiran. Au fost însă alungaţi de împărat şi cu ameninţări aspre. Ce credeţi c’a făcut atunci Maxim? Căci greu poate fi înfrânată ambiţia! Călătoreşte pe apă la Alexandria şi cu aceleaşi meşteşugiri, adecă cu aur, momeşte de partea sa pe câţiva din prietenii lui Petru; apoi încercă să-l câştige şi pe Petru, tot pe cale necinstită, zicându-i: sau pui umărul să ajung episcop al Constantinopolului, sau nu mă las, până nu-ţi voi lua scaunul tău. Şi cu îndrăsneala lui ar fi săvârşit această ameninţare, dacă guvernatorul Alexandriei, temându-se de revoltă şi de masacre, n’ar fi isgonit pe Maxim din oraş. Şi aşa Maxim şi-a primit răsplata cuvenită pentru semeţia lui.

În vremea aceasta Grigoiie, ocupat cu o mulţime de treburi şi hărţuit de griji foarte variate, se pregătea de întoarcere în patria sa, luându-şi rămas bun de la popor şi îndemnându-l să păzească cu străşnicie credinţa pe care o primise, iar pe de altă parte să practice virtutea pe care le-o arătase şi cu cuvântul şi cu fapta. Când clerul şi poporul au auzit aceste cuvinte, toţi într’un singur glas au început să jelească plecarea păstorului lor. Era un spestacol jalnic: bărbaţi, femei, tineri, bătrâni, oameni învăţaţi şi neînvăţaţi, demnitari şi oameni de rând, plângând toţi într’un glas, de durere că rămân orfani, până când un glas din mulţime a’ndrăsnit să zică : Părinte, odată cu tine ne părăsăşte şi Sfânta Treîme! Auzind acest glas, marele Grigorie şi-a înăbuşit dorinţa de plecare şi le-a făgăduit că va mai rămânea, până când ceata de episcopi, care era aşteptată1) va alege un episcop vrednic, care să-l scape şi pe dânsul de griji şi să-i uşureze astfel plecarea. Numai în chipul acesta poporul s’a împrăştiat, încrezându-se în făgăduinţa dată, care n’a fost întărită şi cu jurământ, numai pentrucă poporul, ţinând samă de seriositatea lui, l-a crezut pe cuvânt. 1 Era în preajma sinodului al doilea ecumenic.

După ce s’au depărtat şi aceste primejdii şi lucrurile s’au potolit, a’nceput iar a străluci dogma sfintei Treimi şi prin învăţăturile şi truda acestui fericit bărbat, credinţa se răspândea pretutindeni, dar şi el o cultiva foarte bine, mai bine chiar decât cultiva Noe pământul. Căci cultivând ogorul bisericii, curăţa sufletele ca şi cum ar fi tăiat cu plugul spinii necredinţii; pe unele (suflete) le neteza 2) — ca să întrebuinţez un cuvânt profetic — iar în altele sămăna cuvântul lui Dumnezeu. 2 Cum boroneşti pământul.

Unele seminţi abia încolţau şi prindeau rădăcini, altele creşteau şi ajungeau până la genunchi, altele începeau să dea spic, altele dădeau în copt şi erau gata de seceriş, altele erau pe arie iar altele în vraf. Unele erau curăţite de Hristos, care înlătura, prin vânturare, pleava învăţăturilor rătăcite şi viednice de dispreţ, iar altele erau deja prefăcute în pâne. Căci, de altfel, acesta-i rostul agriculturii, care nu urmăreşte alt scop, decât să transforme grânele în hrană şi de aceia agricultorul se trudeşte mult, ca doar ar dobândi seceriş îmbelşugat.

Iată câtă muncă depunea acest bărbat al lui Dumnezeu şi cât de mult se silea să ducă poporul pe calea mântuirii; numai că rodul nu era în proporţie cu munca. Pentrucă el nu se folosea ca agricultorul din rodul muncii sale, ci făcea binele, fără să se gândească la răsplată şi muncea propoveduind evanghelia în dar şi fără nici o plată. Iar urmarea era că dânsul era iubit foarte mult şi din cauza acestei iubiri era şi ascultat, încât atrăgea la Dumnezeu pe mulţi, nu lovindu-i cu mânie, ci înlăturând cu blândeţă neştiinţa lor, şi imprimând în suflete prin cuvântări deprinderile cele bune. Unii erau prinşi cu dulceaţa vorbirii, alţii erau atraşi prin claritatea învăţăturii sale; unii cedau hărniciei şi răbdării sale, alţii se sfiau de blândeţa lui; pe unii îi câştiga mai mult prin viaţa sa simplă şi temperamentul său de filosof, alţii, care mai înainte îl acuzaseră, fiind ţinuţi ca o pradă, încetau de a mai luptă împotriva lui, temându-se de hotărârea lui.

Dar tăria lui de spirit consta mai mult în faptul, că nu încredinţa tuturor toate învăţăturile (tainele), ci ţinea samă de puterea de înţelegere a fiecăruia, cum ţine samă un medic bun de starea bolnavului, dând fiecăruia doctoria cea mai potrivită, adică, nici nu încredinţa profanilor şi celor slabi la înţelegere tainele cele mai ascunse, dar nici nu ascundea nimic bărbaţilor ajunşi pe treapta desăvârşirii, ca şi cum ar fi fost gelos că folosesc şi ei; mustra pe faţă pe cei care puteau fi aduşi la pocăinţă, numai ruşinându-i; pe când altora nu le imputa greşalele decât între patru ochi. Pe unii chiar îi ocăra, dacă i se părea că aceasta le este de folos, pe când pe alţii, ca să-i îndrepte îi lăuda cu blândeţă şi părinteşte. El nu se gândea niciodată să-i flateze, ci căuta să le deschidă calea virtuţii, şi să-i determine să progreseze pe această cale.

Doar tocmai prin aceasta se deosebeşte retorica de filosofie. Pe când cea dintâi obişnueşte să fure bunăvoinţa oamenilor cu linguşiri şi laude eftine, cea de a doua, dinpotrivă, urmărind folosul oamenilor, îndulcind ca şi cu miere cuvântările prin laude, atrage pe auditori să practice virtutea din plăcerea de a fi lăudaţi.

Aşa de mult s’a distins Grigorie în privinţa pătrunderii adânci a dogmelor şi a teologiei, încât, de şi mulţi bărbaţi s’au ocupat cu teologia în decursul veacurilor, şi au ajuns renumiţi pentru înţelepciunea lor, singur el — după Ioan evanghelistul — a primit titlul de Teologul şi acest titlu i-a fost reservat apoi numai lui. Şi precum toate virtuţile erau concentrate în inima lui, nu i-a lipsit nici darul de a profeţi. Sunt convins că această afirmaţie va fi crezută de toţi cei ce vă simţiţi mândri de înţelepciunea acestui bărbat. Dar totuşi socotesc că-i mai bine să-mi împodobesc această afirmaţie cu însuşi vorbele lui şi cu zugrăvirea, pe care însuşi o face, a faptelor sale. Căci iată ce citim în cuvântarea, pe care el a rostit-o în presenţa a 150 de episcopi 1) : „Iată cât de mică era mai înainte această turmă a noastră şi cât de mare este în present, tot întărindu-se şi lăţindu-se. Deşi nu-i desăvârşită, dar progresază înspre desăvârşire şi eu fac profeţia că va progresa, căci aşa-mi prevesteşte mie Duhul Sfânt, întrucât am ceva dar profetic şi văd cele viitoare”. 1 La sinodul al doilea ecumenic. Şi’n adevăr, cele profetizate de el s’au realizat nu după multă vreme, căci numărul membrilor bisericii a ajuns aproape ca nisipul mării şi deşi profeţia părea atunci imposibilă, viitorul a făcut şi această minune.

Iar când piosul Teodosie, de care am amintit şi mai înainte, s’a urcat pe tronul împărătesc, şi Grigorie a strălucit în voe ca un luceafăr al bisericii, mai este oare nevoe să povestesc câte adunări a desfătat cu cuvântările sale? Şi de câte ori a îmblânzit el furia ortodocşilor, care ameninţau să răsplătească ereticilor cu aceiaşi măsură răutatea lor de mai înainte! Sau, acum, când le venise apa la moară, şi se gândeau să prigonească la fel pe cei ce mai înainte, când erau la putere, prigonise şi chinuise pe ortodocşi, cam ce zicea acest fericit bărbat? Iată ce zicea: „Ascultă, turmă! Nu aceasta cere Hristos de la voi şi nu aşa vă învaţă Evanghelia. Acum este timpul potrivit de a întoarce la calea cea dreaptă pe cei rătăciţi, ca să-şi recunoască greşalele, să se prostearnă la picioarele Domnului, să-şi mărturisească nelegiuirile şi să se amestece cu noi în turmă.

Pentru mine aceasta este adevărata răsbunare, să aducem la mântuire pe cei ce ne-au nedreptăţit şi să-i facem să mărturisească măcar acum că este bun, ceea ce ei, mai înainte, prigoneau. Deci îmblânziţi-vă inimile, copii! Bărbatul îndelung răbdător dă dovadă de multă înţelepciune; faceţi bine celor ce vă urăsc şi ertaţi-le din toată inima greşalele. Iar dacă mânia a pus stăpânire pe voi şi vă vine greu să vă potoliţi ura, atunci faceţi altceva: lăsaţi răsplătirea în sama lui Hristos şi a judecăţii din viaţa viitoare, căci „A mea este răsbunarea, eu voi răsplăti, zice Domnul” Cu aceste cuvinte i-a convins să fie liniştiţi.

Deci, potolindu-se răsboiul dus împotriva barbarilor din occident şi eşind lucrurile după placul împăratului, după ce a răsplătit din belşug pe ostaşii viteji şi după ce a luat robi şi a pus biruri asupra celor învinşi, împăratul Teodosie a venit în capitală (Constantinopol) unde a fost primit în triumf şi sărbătorit ca învingător.

Apoi curând a primit (în audienţă) pe arhiereul Grigorie, cu toată cinstea de care se făcuse vrednic prin munca lui şi după ce i-a arătat într’o convorbire mai lungă bunăvoinţa ce are faţă de el, la urmă i-a zis: „Părinte, Dumnezeu, prin mine, ţinând samă de ostenelile tale, îţi încredinţază biserica. Iată-ţi dau pe samă casa sfântă şi tronul de arhiepiscop”. Iar fericitul Grigorie, salutând pe împăratul şi rugându-se pentru el, a plecat de la palat, fiind adânc mişcat de bucurie. Arienii însă, care până atunci avuseseră în stăpânirea lor casa sfântă (catedrala), îşi pregăteau pumnalele, sfătuindu-se să apere biserica cu armele contra fericitului Grigorie. Au rugat şi pe împăratul să nu le ia biserica, temându-se ca nu cumva poporul să se opună cu forţa. În acelaşi timp ameninţau cu moartea pe Sfântul Grigorie şi pe partizanii lui, fie că ar ridica făţiş armele împotriva lui, fie că ar pune pe cineva să-i străpungă pieptul cu sabia, pe ascuns. Iată cum conspirau vrăjmaşii împotriva lui Grigorie.

A doua zi dimineaţă poporul dreptcredincios dimpreunâ cu păstorul mergeau să ia în primire biserica, când deodată s’a iscat o învălmăşeală, ca şi cum oraşul ar fi fost ameninţat de un atac al vrăjmaşilor. Pieţile s’au umplut de grupuri de oameni înarmaţi şi la sgomotul lor se mai adăuga şi bocetul femeilor şi copiilor. Însuşi împăratul a intrat în catedrală odată cu fericitul Grigorie. Dar, după cum se întâmplă adeseori cu lucrurile omeneşti, deşi era dimineaţă, deodată s’a făcut întunerec, pentrucă soarele a fost acoperit de nişte nori groşi. Această întâmplare cam nepotrivită cu o aşa sărbătoare şi cu strălucirea ei, a făcut pe Arieni să se bucure mult, ca şi cum această întunecime ar fi fost un semn, că Dumnezeu nu priveşte cu ochi buni predarea catedralei, pe când inimile ortodocşilor au început să fie apăsate de o nespusă durere. Totuşi, când episcopul, întovărăşit de împăratul, au intrat sub bolta bisericii, toţi cei ce erau de faţă, într’un singur glas au cântat un imn de laudă, cu mâinile întinse spre cer şi cu ochii plini de lacrimi. Şi atunci, deodată, ca prin minune, nourii s’au împrăştiat, iar razele strălucitoare ale soarelui au inundat biserica. Îndată ce s’a luminat biserica, jalea credincioşilor s’a prefăcut în bucurie şi au început să roage pe împăratul să întroneze pe episcop. Iar fericitul Grigorie, nevoind să fie urcat pe acel tron, sub motiv că din cauza vieţii sale înfrânate şi a slăbiciunii corpului, nu se simte în stare să vorbească unei mulţimi aşa de mari, prin altcineva a spus poporului aceste cuvinte: „Fiilor, acum este cel mai potrivit timp să aducem mulţumire pentru binefacerea, pe care ne-a dăruit-o sfânta Treime. Cât despre întronare, rămâne să vorbim altădată!” Auzind aceste cuvinte, poporul s’a liniştit iar împăratul a rămas uimit de marea modestie a acestui bărbat. Astfel s’a împrăştiat adunarea, după ce Hristos i-a dat aşa de mare bucurie şi linişte, încât odată cu potolirea furiei a’ncetat şi pregătirea armelor şi cel puţin o sabie ascuţită s’a vârât înapoi în teacă, fără să fi făcut vărsare de sânge.

Dar şi Grigorie n’a putut să se’mpotrivească mereu de a fi întronat, ci, deşi fără voe şi cu multă împotrivire, a fost înălţat de ceata episcopilor (veniţi la sinod) pe tronul arhiepiscopal, dar ceva mai târziu. Cât despre împăratul, se bucura mult de vrednicia acestui bărbat, cinstindu-l şi respectându-l ca pe un părinte, căci, deşi împăratul era lipsit de învăţătură, era om plin de pietate şi blând, maî mult decât foştii împăraţi. Cu toate acestea Grigorie, socotind că este mai bine să se sârguiască a face voia lui Dumnezeu, decât a se pune bine pe lângă împărat, nu se prea ducea pe la palat, pentrucă băgase de samă că oamenii din suita împăratului sunt de obicei avari şi primesc bine pe cei ce le dau daruri, pe când pe cei de felul lui îi dispreţuesc. În schimb îşi petrecea tot timpul în rugăciuni, în vegheri sau predicând; apoi îngrijindu-se de bolnavi şi vizitându-i. Iar din când în când se retrăgea şi la ţară, doritor de linişte, odihnindu-şi astfel corpul obosit de muncă necurmată, pentruca să poată apoi continua din nou munca. Pe la palatul împărătesc se ducea rar, pentrucă se convinsese de adevărul proverbului: „Calcă rar în casa aproapelui, ca să nu se sature de tine şi să te urască” (Prov. XXV, 17).

Ajuns păstor al unei biserici aşa de mari, de şi avea de administrat avuţii multe şi tot felul de odoare, n’a luat pentru sine nici măcar o drahmă, deşi, dac’ar fi voit, ar fi putut să-şi adune o avere de multe mii de talanţi. Nu cerea niciodată socotelile şi compturile de venituri de la cei ce administrau averea bisericii şi nici inventar de odoarele sfinte, fiind de părere că astfel de socoteli se potrivesc pentru crâşmari, nu pentru oamenii bisericii şi mai mult pentru funcţionarii statului, decât pentru episcop. Prin aceasta dădea un fel de lecţie tuturor că sunt datori să înfăţişeze lui Dumnezeu o inimă şi un cuget curat, în loc de a-şi da toată silinţa să convingă pe oameni, prin socoteli şi conturi, că au administrat bine averea bisericii.

Din cauza muncii încordate, frânt de bătrâneţe şi de slăbiciune, s’a’mbolnăvit şi a căzut la pat, Răspândindu-se vestea aceasta, o mare mulţime de popor a intrat deodată în odaea în care el zăcea. Atunci sfântul, deşteptându-se, cum se’ntâmplă cu cei ce sunt mişcaţi de orice sgomot, şi-a dat picioarele jos din pat, le-a aşezat pe pământ şi aştepta să vadă ce rost are venirea lor. Iar ei, mulţămind lui Dumnezeu că-l văd încă sânătos, şi împăratului pentrucă le redase catedrala, celelalte case sfinte şi restabilise drepturile ortodoxiei, i-au spus că el, păstorul lor, este cauza tuturor acestor binefaceri şi apoi s’au retras veseli. A rămas în urmă numai un tânăr, care a’mbrăţişat picioarele lui Grigorie şi a’nceput a-l ruga cu lacrămi şi suspine să-i erte păcatul. Întrebându-l sfântul Grigorie, ce vrea să spună cu asta, tânărul nu răspundea nimic, ci plângea înainte şi cerea ertare. Atunci unul din cei ce erau de faţă a zis : „Acesta, părinte, este ucigaşul tău, care fiind îndemnat de eretici, avea să împlânte sabia în inima ta şi, desigur, numai Hristos te-a scăpat. În intenţia lor, însă, crima a fost săvârşită şi de aceea, căindu-se de intenţia crimei, el ţi-a căzut la picioare şi plânge, cerând iertare. Îndată episcopul, ca un adevărat părinte, a zis: „Hristos să se milostivească spre tine, prea iubitule, şi să-ţi dea iertare însuşi el, care şi pe mine m’a scăpat de la moarte. Cât despre mine, pentru a-ţi ierta păcatul, nu-ţi cer decât un singur lucru; fii pe viitor al meu, lepădându-te cu scârbă de erezie; apropie-te de Dumnezeu şi slujeşte-i lui sincer şi de bunăvoe.” Auzindu-se în oraş de blândeţa acestui răspuns, dragostea tuturor faţă de Grigorie s’a aprins şi mai tare. Cam în acelaşi timp s’a adunat din întreg imperiul roman, afară de Egipt şi părţile apusene, sinodul celor o sută cinci zeci sfinţi părinţi, ca să pună un episcop credincios în capitala imperiului şi să înlăture din biserică erezia, care se cuibărise în timpul stăpânirii Arienilor, şi aceasta prin hotărârea unui sinod ecumenic.

E drept că în privinţa combaterii ereziei, Grigorie lucrase deja mult şi de multă vreme, alungând pe vrăjmaşii bisericii, cum se alungă fiarele dintr’o turmă ; ba chiar şi în vremea când era convocat sfântul sinod el continua să lupte contra ereticilor, cu aceiaşi râvnă. De aceea şi sfântul Sinod l-a întărit pe tronul Constantinopolului, pe când era presidat de marele păstor al Antiohiei, Meletie, bărbat foarte pios, care în timpul puterii Arienilor, fusese detronat de mai multe ori şi a avut de suferit multe, fiind şi exilat multă vreme. Dar mai este nevoe oare să amintim de meritele lui? Căci era şi blând şi energic, înfrânat, drept, plin de curaj, înţelept şi înclinat spre toate virtuţile. După sfatul şi îndemnul acestuia a fost întărit Grigorie, prin hotărâre sinodală, ca arhiepiscop al Constantinopolului. Cât despre Grigorie, deşi nu prea era bucuros de episcopat, a primit numai de dragul turmei şi pe nădejdea că pe viitor, păstorind asupra capitalei, va putea să potolească certurile care se întinseseră de jur împrejur în tot imperiul, supraveghind din capitală ca dintr’un turn de veghe; nădăjduia chiar că va putea împreuna — în semn de pace, cum se zice — ambele mâni ale bisericii desbinate. Cu aceste nădejdi s’a hotărât să primească tronul.

Când a’ncetat din viaţă veneratul Meletie, în Constantinopol, i s’a făcut o pompă strălucită; se revărsase întreg oraşul în jurul sicriului lui, petrecându-l cu lacrămi până la port1) şi abia atunci s’a putut observa cât de mare este populaţia capitalei. 1) Meletie era episcop al Antiohiei. Mort în Constantinopole, în timpul sinodului II ecumenic, pe care-l şi presidase, rămăşiţele lui pământeşti au fost transportate la Antiohia.

Îndată după moartea lui s’au iscat neînţelegeri pentru presidenţia sinodului — şi în legătură cu aceasta şi pentru tronul de arhiepiscop al Constantinopolului — încât toţi episcopii se certau între ei. Unii recunoşteau de bune cele hotărâte până atunci şi voeau ca hotărârile anterioare să rămână în vigoare, pe când alţii nu voiau să recunoască acele hotărâri, deşi erau bune şi drepte. Atunci Grigorie, ca unul ce primise odată tronul de episcop al Constantinopolului, a trebuit să-şi apere drepturile şi a ţinut episcopilor următoarea cuvântare: „La’nceput, Venerabili Părinţi, eu m’am înpotrivit, după cum ştiţi, să mă urc pe tronul episcopal al capitalei; deşi această biserică a sporit şi s’a mărit prin truda şi sudorile mele, eu eram mai mulţămit să încredinţez acest scump tesaur lui Dumnezeu şi numai de la dânsul să aştept răsplată. Însă odată ce, cât din dragoste pentru turma mea, cât din cauza votului vostru unanim, am fost silit să primesc acest tron, mie mi se pare că nu-i deloc bine ca acum să desfaceţi tot voi, ceea ce aţi făcut mai înainte, mai ales că nici nu sunteţi toţi de acord. Ci unii credeţi că trebue menţinute hotărârile anterioare, iar alţii nu. Acestea vi le spun, nu pentrucă umblu după avuţii, îmi place să stau pe un tron înalt sau ţin mult la titlul de episcop al capitalei. Ci, în primul loc, pentrucă-mi este nespus de greu să suport ca nişte copii să rămână orfani, afară de cazul când tatăl ar fi un netrebnic; iar în al doilea rând, ca să nu se pară că voi, numai din invidie sau din uşurinţă, răsturnaţi hotărârile voastre de mai înainte. Totuşi, dacă învinge curentul cel nou şi hotărârile anterioare sunt declarate fără valoare atunci eu, fără supărare, mă retrag. Sfătuiţi-vă, faceţi ce vă place şi cum vă tae capul. Mie totdeauna mi-a plăcut singurătatea şi-mi place încă şi acum. Căci doar nu mă vor putea îndepărta şi de Dumnezeu, cei ce acum îmi iau înapoi tronul”.

Spunând acestea şi văzând că majoritatea este pentru alegerea unui alt episcop, el a şi părăsit palatul episcopal, în care locuise şi şi-a luat altă casă, nu departe de biserică, pentru ca să scape de sgomot şi de îmbulzala mulţilor visitatori. Căci mulţi oameni din popor se’mbulzau aici, plângând, rugându-l şi implorându-l să nu se îndure de turma sa, pe care cu atâta trudă şi cu atâtea sudori o nutrise şi o sporise, zicându-i : Fie-ţi milă de fiii tăi iubiţi şi precum ne-ai dăruit cea mai frumoasă parte a vieţii tale, dărueşte-ne şi restul, pentru ca noi, care am fost luminaţi prin propovăduirea ta, să avem parte şi de moaştele tale! Mişcat adânc la auzul acestor cuvinte, acest părinte iubitor de copii nu se putea hotărî ce să facă şi se rugă cu căldură lui Dumnezeu, să orânduească El lucrurile cum va fi mai bine. Tocmai atunci au sosit la Constantinopol mulţi episcopi chemaţi din Egipt şi din Macedonia, întrucât sinodul amintit mai sus îşi continua lucrările. Toţi cei ce nu-şi dăduseră votul pentru alegerea lui Grigorie, fiind stăpâniţi de patimi omeneşti, erau pentru anularea hotărârilor anterioare, nu că doar ar fi urât pe Grigorie — deşi el, pe cale secretă, aflase că acesta-i adevăratul motiv — ci numai ca să pedepsască astfel pe cei ce îndrăsniseră să aleagă pe Grigorie fără să-i consulte şi pe dânşii. Atunci fericitul Grigorie, adunând pe toţi episcopii la un loc, stând în mijlocul adunării, le-a grăit astfel:

„Iubiţi colegi şi tovarăşi de păstorie ai turmei cei Sfinte a lui Hristos! Ar fi ruşinos şi foarte nepotrivit lucru ca voi, care învăţaţi pe alţii să trăiască în pace, înşivă să vă răsboiţi unii cu alţii. Cum veţi convinge pe alţii să trăiască în armonie, când voi înşivă sunteţi în desacord asupra hotărârilor voastre? De aceea, în numele Sfintei Treimi, vă rog să potoliţi cearta dintre voi. Iar dacă socotiţi că eu sunt cauza acestei neînţelegeri, credeţi poate că eu sunt mai ceva decât profetul Iona? N’aveţi decât să mă aruncaţi în mare şi desigur se va potoli furia furtunii, care vă ameninţă. Primesc să sufăr orice vreţi, deşi sunt cu totul nevinovat, numai şi numai în interesul armoniei voastre. Dacă vreţi, detronaţi-mă, alungaţi-mă din acest oraş; numai iubiţi adevărul şi pacea, cum zice profetul Zaharia (VIII, 19) Rămâneţi deci sănătoşi, păstori sfinţi, şi aduceţi-vă aminte şi de ostenelile mele pentru dreapta credinţă”.

Auzind această cuvântare, ei s’au cam ruşinat, pe când el, eşind de la sinod, s’a hotărât să plece în Capadocia, cuprins în acelaş timp şi de bucurie şi durere; de plăcere, pentrucă după atâta trudă redobândise liniştea; de durere, pentrucă era nevoit să-şi părăsască turma sa iubită.

Ducându-se apoi la palat, a cerut o favoare de la împăratul, adresându-se astfel: „Împărate, să-ţi răsplătească Dumnezeu în ziua răsplătirii obşteşti, pentru binele pe care l-ai făcut bisericii. Dar să nu te opui, prea luminate, de a-mi acorda şi mie o favoare, pe care ţi-o cer acum. Nu te rog să-mi dai bani, nici nu-ţi cer niscaiva odoare preţioase pentru sfânta masă şi nici niscaiva slujbe pentru rudele mele, ci te rog numai să fiu eliberat de sarcinile pe care le-am avut până acum, doar ar înceta vrăjmăşia şi s’ar face pace între episcopi, mai ales dacă-i vei îndemna şi tu. Pune deci capăt răsboiului dintre preoţi, tu, cel ce ai potolit furia barbarilor.

Împodobeşte cu o podoabă şi mai strălucită trofeul domniei tale, anume cu pacea dintre episcopi. Acest singur dar ţi-l cer, acordă-mi această ultimă favoare!”

La auzul acestor cuvinte, atât împăratul, cât şi toţi senatorii, care erau de faţă, au rămas plini de admiraţie, iar dragostea lor pentru dânsul a sporit şi mai mult şi cu greu s’au îndurat să-i încuviinţeze plecarea.

Încă n’apucase să plece Grigorie din capitală, când sinodul a ales ca arhiepiscop în locul său pe un oarecare Nectarie, originar din Tarsul Ciliciei. Atunci Grigorie, chemând la sine clerul şi pe laicii mai destinşi, i-a povăţuit să păstreze cu mare grijă tesaurul credinţii şi să se supună poruncilor lui Dumnezeu. Apoi îmbrăţişându-i, a plecat la drum, lăsându-i pe toţi mişcaţi până la lacrămi, şi a mers la Arianz, o moşie din Capadocia, pe care o căpătase din moştenirea părintească, unde s’a şi stabilit. Dar fiindcă trecuse multă vreme, de când marele Vasile se mutase cătră Domnul, schimbând viaţa pământească cu cea veşnică din ceruri, Grigorie a alcătuit o cuvântare funebră în onoarea lui, s’a dus de a rostit-o în Mitropolia de la Cesarea şi apoi s’a-ntors acasă.

Dar, întrucât lipsise multă vreme din localitate, stând în capitală -— se zice că a petrecut în Constantinopole vreo 12 ani — se’ntâmplase ca nişte ucenici ai lui Apolinarie să înşele cu învăţături rătăcite pe mulţi creştini din a doua eparhie a Capadociei, ba merseseră cu îndrăsneala până acolo, încât să hirotonească şi episcopi în acea eparhie, până chiar şi în Nazianz, De aceea Grigorie curăţă mai întăi Nazianzul de această nelegiuire; când însă a fost rugat cu multă stăruinţă să fie episcopul vechii sale patrii, n’a vrut să primească, pentrucă el nu năzuia decât cătră viaţa ascetică. A ales deci episcop al Nazianzului pe un iubit partisan al său, Eulaliu, om foarte înfrânat. El însă, fiind foarte slăbit, se odihnea la Arianz.

Nemaifiind în stare să călătorească, a trimis epistole preotului Cledoniu, bărbat pios şi temător de Dumnezeu, şi altor câtorva, indemnându-i să nu primească ciuma ereziei şi să anuleze hirotoniile făcute de apolinarişti, întrucât sunt nelegale şi nerecunoscute de biserica ortodoxă. Apoi nu s’a mulţămit cu simplă contestarea hirotoniilor lor, ci a scris şi mai pe larg, combătând cu deamănuntul învăţăturile rătăcite ale apolinariştilor. Aceasta se vede destul de bine din cele două epistole cătră Cledoniu şi mai ales din bucăţile în versuri, care ne-au rămas de la el. Cât priveşte versurile, de care am amintit şi mai înainte, ele urmăreau două scopuri şi anume: întăi, să dovedească cât de copilăroasă şi lipsită de urmări era nelegiuita disposiţie a lui Iulian, prin care creştinii erau împedecaţi de a se folosi de cultura profană şi al doilea, observând că Apolinarie a scris multe cărţi în versuri de deferite măsuri, şi cu acestea isbutea să atragă pe mulţi la erezie, ca om învăţat, a găsit cu cale să întrebuinţeze timpul de linişte şi de răgaz, după ce s’a retras aici şi n’avea altă ocupaţie, scriind acele bucăţi în versuri, din care, de altfel, şi eu am adunat cea mai mare parte din datele acestei biografii.

Trăind retras mai multă vreme şi curăţându-şi viaţa cu ajutorul filosofiei şi ascezei, trăind mai mult în contemplaţie, la adânci bătrâneţe a schimbat viaţa aceasta trecătoare cu viaţa cea mai bună şi mai înaltă, de care, atâta vreme cât trăim pe pământ, abia ne putem face o slabă idee.

Iar mie, mi s’a părut nimerit să-mi îndeplinesc o datorie pioasă faţă de el, făcând, pe cât mi-a stat în putinţă, o descriere scurtă a vieţii lui, socotind că în chipul acesta îndeplinesc şi o dorinţă a bunului nostru părinte şi voi fi de folos şi celor ce doresc să cunoască viaţa lui. Căci a povesti toate cu deamănuntul, cum de altfel s’ar şi cuveni, nu ştiu dac-ar putea-o face chiar unul dintre cei mai de samă învăţaţi.

Iar tu, fericite părinte, care acum contemplezi tabernacolul cel adevărat, în care îngerii dimpreună cu sfinţii, cu glas de bucurie, cântă imne de laudă lui Dumnezeu, adă-ţi aminte şi de Grigorie, cel ce-a alcătuit această scurtă cuvântare. Căci, deşi mi-a lipsit puterea şi n’am isbutit să fac ceva, care să ajungă la înălţimea cuvântărilor tale, nu vei putea să-mi tăgădueşti buna intenţie. Căci doar tu ai rostit acel cuvânt celebru: Lui Dumnezeu îi place ceea ce faci după puterea ta.

Traducere de preotul Nicolae Donos